Rostul luptei noastre

3. Modele de rezistenţă. 

III. Legionarismul

Decăderea voievodatelor române a dus la instaurarea suzeranităţii otomane, apoi a regimurilor fanariote, cu grave consecinţe economico- politice pentru popor. Mai mult, unele teritorii au au fost anexate altor imperii (Ardealul, Dobrogea, Bucovina, Basarabia).

Singurele realizări au rămas la nivel spiritual şi cultural (iar aici trebuie să amintim figurile lui Vasile Lupu, Constantin Brîncoveanu, a Mitropolitului Varlaam sau a altui Mitropolit, Petru Movilă).

În continuarea decăderii ţărilor române vine şi expansiunea geopolitică a Occidentului în răsăritul Europei, pe fundalul decăderii Imperiului Otoman şi al afirmării sistemului de război indirect prin revoluţii liberale.

Găsim în anul 1918 o Românie unită, întregită, dar cu picioare de lut. Duşmanii erau atît externi (Occidentul, URSS-ul, Ungaria, Bulgaria), cît şi interni: clasa politică ce slugărea intereselor străine, intelectualitatea ce era  în mare parte străină de popor, veneticii ce îşi făceau în linişte planurile de exploatare economică a poporului român.

În acele condiţii vitrege a apărut şi s-a afirmat puternic o mişcare de renaştere naţională a poporului român. Cunoscută în istorie ca Legiunea “Arhanghelul Mihail”, sau ca Mişcarea Legionară, a fost fondată şi condusă cu mînă de fier de tînărul Corneliu Zelea Codreanu, denumit ulterior de popor – Căpitanul. 

Rostul luptei noastre

3. Modele de rezistenţă.

În istoria neamului nostru putem identifica mai multe modele de rezistenţă în faţa duşmanilor din afară. Fie că au fost paşnice, războinice sau ideologice, aceste modele de rezistenţă au marcat evoluţia neamului şi merită să fie cunoscute. Trebuie să le cunoaştem atît din simplul motiv că fac parte din trecutul nostru, cît şi din motivul că ne pot servi la elaborarea unui nou model de rezistenţă, adaptat zilelor noastre.

I. La început a fost obştea sătească. După cum am mai scris într-unul din materiale, obştea sătească este forma de existenţă şi activitate a locuitorilor spaţiului carpato-danubiano-pontic în perioada dintre retragerea aureliană din Dacia romană (anii 271-274 e.n.) şi pînă la formarea definitivă a primelor voievodate româneşti (secolul X – în Transilvania, secolul XIII – Ţara Românească şi secolul XIV – Ţara Moldovei).

Rezistenţa poporului român aflat în stadiu de formare s-a manifestat printr-un caracter paşnic. Obştile săteşti erau aşezate în regiuni protejate din punct de vedere natural: în apropierea masivelor forestiere, în zone muntoase, în apropierea unei surse de apă. Un timp îndelungat de după retragerea aureliană, populaţia romanizată a fost păzită de armatele avarilor, ca urmare a unor tratate dintre Imperiul Roman şi avari.

În cazul invaziilor pustiitoare ale altor triburi migratoare, în faţa cărora nu putea depune rezistenţă fizică, populaţia obştii se refugia în codri. Migratorii nu cutezau să intre în regiunile împădurite, astfel că pierderile erau de cele mai multe ori, de ordin material. În alte situaţii, barbarii care ocupau acest teritoriu cădeau de acord cu băştinaşii, ca în schimbul unor produse alimentare şi meşteşugăreşti să le ofere protecţie militară. Abia la începutul mileniului II, din cauza creşterii pericolului extern, au început a se forma primele formaţiuni statale româneşti.

Este un fapt istoric mai rar întîlnit, că poporul nostru a reuşit să reziste fără stat şi armată aproape de un mileniu, mai ales în condiţiile aspre ale epocii marii migraţii. Dar, mult mai uimitor este faptul că anume în aceste condiţii aspre a avut loc etnogeneza poporului nostru, fundamentul de fier pe care s-a ridicat ulterior neamul românesc.

Rostul luptei noastre

2. Cine ne sunt duşmanii?

Omul, prin firea sa, îşi doreşte să trăiască în pace şi armonie cu semenii şi natura. Dar, tot prin firea sa, omul este predispus la învrăjbire, ură, război.

Luînd în consideraţie aceste lucruri, putem face uşor concluzia că noi, oamenii, suntem predispuşi să trăim mereu în instabilitate, perioadele de pace şi înflorire alternînd cu cele de război şi distrugere.

Şi tot în firea sa, omul are calitatea de a aspira spre absolut. În cazurile fericite, această rîvnă duce la o viaţă liniştită a oamenilor, însoţită de bunăstare, pace sufletească şi apropiere de Dumnezeu. Dar, atunci cînd omul este împovărat de păcate, rîvna de a tinde spre absolut se transformă în împătimire, iar rezultatele sunt regratabile: păcate, ură, suferinţă, asuprire, şi în cele din urmă – piererea sufletului.

Să nu ne fie de mirare că istoria omenirii este plină de războaie, asupriri sau vărsări de sînge nevinovat. Acestea toate au fost provocate de cei care şi-au utilizat rîvna de absolut în scopuri negative. Toţi aceştia, împăraţi sau oameni avuţi, nu au avut frică de Dumnezeu, fiind îndepărtaţi de duhul creştin.

Practic nu au existat războaie de cucerire sau vărsări de sînge nevinovat făcute în numele dreptei credinţe. De ce? Fiindcă adevăraţii creştini şi-au îndreptat puterile în scopuri nobile. Ei au utilizat rîvna de absolut în scopuri paşnice: ducerea unei vieţi plăcute lui Dumnezeu, crearea unei culturi materiale frumoase.

Neamul nostru a avut duşmani încă din negura vremurilor. În perioada medievală străbunii noştri s-au apărat cu vrednicie de migratori sau păgîni. În epoca modernă poporul nostru a avut de suferit de pe urma asupririi mai multor puteri străine (austro-ungari, ţarişti, otomani, puterile occidentale).   În ultimul veac, am avut de suferit de pe urma celor două războaie mondiale şi de pe urma ocupaţiei sovietice. La moment, deşi suntem aparent suverani, depindem din toate punctele de vedere de “mîna invizibilă” a noii ordini mondiale.

Neamul nostru a avut duşmani din cele mai vechi timpuri, şi va avea mereu. Numărul fraţilor noştri care au fost ucişi de duşmani nici nu poate fi evaluat,

Rostul luptei noastre

1. Cine suntem noi?

Noi, oamenii am fost creaţi de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa, pentru a ne bucura împreună cu el de frumuseţea Creaţiei. Însă, odată cu căderea în păcat, protopărinţii noştri au fost izgoniţi din grădina Domnului, pentru a trăi mai departe de acest pămînt, neprietenos.

De peste şapte milenii neamul omenesc trăieşte cu un singur rost: îndumnezeirea. Acest lucru, presupune lepădarea hainei păcatului strămoşesc şi căpătarea vieţii veşnice, prin desăvîrşire. Altfel spus, de la Adam încoace, rostul existenţei omului pe pămînt a fost întoarcerea sa în grădina Domnului, locul firesc al existenţei sale.

Condiţiile istorice şi naturale în care a avut şi are loc această grea epopee a omului pe pămînt a condus la răspîndirea sa pe întreg pămîntul. Totodată, a avut loc şi împărţirea omenirii în macro-comunităţi. Acestea, la rîndul lor, se deosebesc prin aşezarea geografică, prin ansamblul de tradiţii pe care le urmează sau prin modul de a reacţiona în diferite situaţii.

Dar, cel mai important criteriu de diviziune a civilizaţiilor este trăirea spirituală pe care o cultivă fiecare dintre ele. Credinţa este factorul principal de separare al civilizaţiilor. Altfel spus, ele diferă în dependenţă de răspunsul pe care îl dau întrebării: “Care este rostul omului pe pămînt?”.

Unele macro-comunităţi de oameni cred că rostul omului pe pămînt este despătimirea, chiar pînă la excluderea sentimentelor umane (budismul). Altele văd o legătură strînsă în oamenii vii şi cei morţi, ale căror duhuri sunt prezente în diferite obiecte sau fiinţe (africanii). Civilizaţia islamică vede rostul omului în repectarea legilor Coranului şi fie convertirea la islam a cît mai multor oameni, fie subjugarea lor, fie trecerea sabiei prin dînşii. Iar dacă au moarte de martir, îi aşteaptă o bucurie şi mai mare: 72 de femei pe lumea cealaltă…

Radu Gyr în citate

“Era creştin desăvîrşit. A intrat în puşcărie cu fruntea sus şi a ieşit din puşcărie cu fruntea sus.” (Pr. Dimitrie Bejan)

Din mulţimea celor ce eu pătimit în temniţe, figura lui Radu Gyr se remarcă prin tragism şi verticalitate. Lupta continuă pe care a dus-o autorul poeziei “Sfintă tinereţe legionară” a lăsat frumoase amintiri celor alături de care a îndurat multe chinuri pentru dreapta credinţă.

Vă propun spre citire mai multe citate despre Radu Gyr, culese din scrierile colegilor săi de temniţă, pentru a ne face macăr o simplă închipuire despre vitejii din trecutul neîndepărtat al neamului nostru – tragic şi măreţ în acelaşi timp.

“În aceste momente de înălţare spirituală şi de trăire adîncă a fiinţei noastre, de undeva, dintr-o celulă, Radu Gyr singur colinda şi el cu noi. La fel, înfipt cu mîinile în zăbrele, trăia din farmecul colindului. Era creaţia lui. El spunea că nu mai este al lui, ci al neamului nostru românesc. A cunoscut în aceste clipe cele mai copleşitoare sentimente de mulţumire şi de omagiu adus celui mai mare poet care a cîntat durerile celor din închisoare. Este poetul pătimirii noastre, a neamului românesc. Nu cred că a fost vreun scriitor care să cunoască o mai mare satisfacţie şi mulţumire sufletească şi un adînc respect pentru opera lui, ca Radu Gyr. Am avut fericirea să stau cu el mult timp. Simt şi azi cum, strîngîndu-mă la pieptul lui, cu căldura sufletească de părinte, mă copleşea, mă fascina. El era patriarhul nostru şi comandantul nostru, al Aiudului întreg. Din gura lui am cules laude şi îndemn la rezistenţă. Îl păstrez în minte şi-n suflet pînă la moarte. “(Anastasie Brezescu,  ”Lacrimi şi sînge”).

“Din cauza creaţiei lui poetice legionare,a suferit mult, sub toate regimurile. A fost unul dintre cei mai persecutaţi oameni din România. Şi putea şi el să se retragă comod din luptă şi să pactizeze cu inamicul, căutîndu-şi refugiul în cine ştie ce legaţie din străinătate. Niciodată n-a căutat nici cel puţin să se salveze peste hotare. Îl lega familia, îl lega pămîntul ţării, îl lega destinul lui tragic. Era un om de rară puritate sufletească şi de o rară modestie. Era urmărit pentru crima de a fi fost un mare poet – poate cel mai mare între cele două războaie – şi de-aşi fi pus talentul în slujba idealului naţional. Ultima sa poezie, “Piramida”, scrisă doar cu cîteva zile înainte de moarte, arcuită în viziune îi confirmă convingerea.” (Constantin Bucescu, “Permanenţe”).

“Este adevărat că la Aiud s-a aplicat, de regulă, regimul de iad. Numai din această realitate s-au putut naşte versurile lui Radu Gyr:

Sf. Siluan Athonitul – Despre Har

O, Duhule Sfînt, drag eşti tu sufletului. Nu e cu putinţă să te descriu, dar sufletul cunoaşte venirea Ta, şi Tu dai pace minţii şi dulceaţă inimii. “Învăţaţi de la Mine, că sunt blînd şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”. Aceasta o spune Domnul despre Duhul Sfînt, căci numai în Duhul Sfînt îşi găseşte sufletul odihna desăvîrşită.

Fericiţi suntem noi, creştinii ortodocşi, pentru că mult ne iubeşte Domnul şi ne dă Harul Duhului Sfînt şi în Duhul Sfînt ne dă să vedem Slava lui. Dar ca să păstrăm Harul, trebuie să iubim pe vrăjmaşi şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate întristările (…)

Domnul iubeşte sufletul fericit care păzeşte curăţia sufletească şi trupească şi-i dă Harul Duhului Sfînt. Şi acest Har leagă sufletul să iubească pe Dumnezeu atît, încît din pricina dulceţii Duhului Sfînt el nu se mai poate rupe de Dumnezeu şi nesăturat năzuieşte spre El.

Cunosc un om pe care Domnul cel milostiv l-a cercetat cu Harul Său şi dacă l-ar fi întrebat pe el: “Vrei să-şi dau un Har mai mare?”, sufletul care e neputincios în trup ar fi spus: “Doamne, Tu vezi că dacă e mai mare nu-L sufăr şi mor…” Omul nu poate să poarte plinătatea Harului (…)

În fiecare zi hrănim trupul nostru şi respirăm aer ca el să trăiască. Dar pentru suflet avem nevoie de Domnul şi de Harul Duhului Sfînt, fără de care sufletul moare. Aşa cum soarele încălzeşte şi învie florile cîmpului, şi ele se întorc spre el, aşa şi sufletul care iubeşte pe Domnul este atras spre el şi-şi găseşte fericirea în El şi în marea lui bucurie vrea ca în toţi oamenii să fie în aceeaşi fericire (…)

Părintele Ilie Imbrescu (1909-1949)

Părintele Ilie Imbrescu s-a născut pe 26 aprilie 1909 în satul Dalboşet, Caraş-Severin. A fost preot la Balcic şi Bucureşti. Pentru prima dată a fost arestat în Săptămîna Patimilor în anul 1938 şi dus în lagărul de la Miercurea-Ciuc. Ajunge şi în lagărul de la Sadaclia, format special pentru preoţii legionari deţinuţi, închişi de regele Carol al II-lea, în complicitate cu patriarhul Miron Cristea.

În acel lagăr, a îndurat alături de fraţii de suferinţă, cumplite suferinţe: foamete sufletească şi trupească, santinelele urlînd toată noaptea, din cinci în cinci minute, anume ca să nu poată dormi deţinuţii. “Numai în iad ar putea fi ceva mai rău decît acolo”, îşi amintea părintele mai tîrziu.

Este eliberat la 20 decembrie 1938, doar după ce a semnat un act impus de lepădare de legămîntul legionar.

Este din nou arestat în septembrie 1939, ca armare a uciderii lui Armand Călinescu. În anul 1940, publică volumul “Biserica şi Mişcarea Legionară”.

Este rearestat în martie 1948, şi condamnat în luma iulie a aceluiaşi an la 10 ani de temniţă grea şi 15 ani de muncă silnică. Cei care l-au cunoscut spun că a dus o viaţă de sfinţenie şi a murit ca un martir. În anul 1949, pe 19 noiembrie, moare la Aiud.

Mai jos reproducem cîteva fragmente din cartea sa “Biserica şi Mişcarea Legionară”:

“În acest punct, deci, se întîlnesc şi se contopesc, în una şi aceeaşi Chemare sfîntă, rosturile pe care le au de îndeplinit: Preotul, în slujba Bisericii şi pentru binecuvîntarea Neamului – Legionarul, în slujba Neamului şi pentru binecuvîntarea Bisericii. Orice preot adevărat, va fi, prin firea lucrurilor, şi legionar, aşa cum orice legionar, tot prin firea lucrurilor, va fi cel mai bun fiu al Bisericii. Că la noi, azi, mulţi slujitori ai Bisericii sunt cu totul altceva decît ceea ce trebuie să fie, este o dovadă mai mult că Mişcarea Legionară a fost rînduită tocmai la timp ca să fie gata a da din Neamul nostru şi Bisericii caracterele cele mai tari, pe care să fie altoit şi Darul Preoţiei fără batjocură…

Sfinţi români recent canonizaţi (între 1992-2009)

Mai jos este lista sfinţilor români canonizaţi de Biserica Ortodoxă Română în perioada 1992-2009:

Sfinţi Ierarhi: Bretanion şi Teotim I al Tomisului, Iachint de Vicina, Niceta de Remesiana, Maxim Brancovici, Grigorie Dascălul şi Nifon, patriarhul Constantinopolului, Dosoftei şi Varlaam ai Moldovei, Petru Movilă al Kievului, Pahomie al Romanului, Iosif Stoica Mărturisitorul al Maramureşului, Ghelasie de la Rîmeţ, Leontie de la Rădăuţi, Ghenadie de la Putna.

Sfinţi Ierarhi Martiri: Tit, Efrem şi cei dimpreună cu dînsul, episcopi ai Tomisului, Irineu de Smirnium şi Dimitrie, diaconul său, Teodosie de la Brazi, mitropolitul Moldovei, Antim Ivireanul, mitropolitul Munteniei. 

Declinul Imperiului Bizantin (II)

4. Stăpînirea latină și revenirea parțială (1204-1282)

În anul 1204, în timpul celei de partra cruciade, occidentalii cuceresc orașul Constatinopol. Urmează o perioadă de jaf și crime, caracteristică spiritului barbar din vestul Europei. Cea mai mare parte a tezaurului Imperial a fost furat, la fel ca multe sfinte moaște. Ca urmare a cuceririi Constantinopolului, are loc formarea a două blocuri de state, ostile sau favorabile noii guvernări.

Favorabile latinilor – Imperiul latin din Constantinopol, Principatul Moreei și Regatul din Tesalonic.

Ostile latinilor – Imepriul din Trapezunt (unde s-au refugiat împărații comneni), Imperiul de la Niceea (condus de împărații Lascarizi) și Principatul Epirului (în vestul Greciei).

În procesul de alungare a latinilor din imperiu, un rol important l-au jucat împărații lascarizi din Niceea. Aceștia au reușit următoarele:

- însănătoșirea vieții economice în regiunea condusă de dînșii.

- refacerea păturii țăranilor și a armatei.

- redobîndirea Constantinopolului și unificarea mai multor teritorii imperiale (Thracia, Macedonia).

Dar la scurt timp, imperiul întră în declin, pentru tot restul existenței sale.

5. Prăbișirea definitivă (1282-1453)

Încă în anul 1274, împăratul Mihail Paleologul recunoaște primatul papei asupra Ortodoxiei. Iar din anul 1282 au loc primele pierderi teritoriale, definitive de această dată.

Din cauza luptelor interne, în imperiu au avut loc 3 războaie civile între anii 1321-1328; 1351-1354 și 1370-1390.

La nivel extern, pericolul era reprezentat de către sîrbi și otomani.

Lungul șir de pierderi teritoriale este următorul: 

5. Declinul Imperiului Bizantin (1081-1453)

În intervalul istoric de după anul 1081 și pînă la anul 1453, Imperiul Bizantin își cunoaște perioada sa decădere. Scurte perioade de refacere, combinate cu altele de criză violentă au marcat ultima parte a istoriei Bizantine. Este perioada în care civilizația ortodoxă intră în declin geopolitic în fața celei islamice. Concomitent, renașterea italiană condiționează afirmarea civilizației occidentale și începutul ascensiunii vest-europene asupra întregii lumi.

1. Economie și societate

Viața social-economică este marcată de 2 procese care au pecetluit declinul economic al imperiului. Acestea au fost:

Declinul vieții urbane și ascensiunea negustorilor venețieni.  Din cauza libertății de care se bucurau comercianții venețieni, aceștia au avansat în economia bizantină. S-a ajuns chiar la situația în care economia imperială era o anexă a celei venețiene. Moneda imperială se prăbușește total, începînd dominația florinului și ducatului vestic.

1028 - împăratul îi scutește pe aceștia de orice tip de taxe, acordîndu-le și un cartier în interiorul orașului (pînă atunci, negustorii străini fiind cazați in afara zidurilor Constantinopolului).

1111 – acordarea facilităților economice pentru pisani.

1169 – acordarea scutirilor economice pentu genovezi.

1171 –  venețienii sunt alungați pentru scurt timp din imperiu din cauza pericolului pe care-l reprezentau. În scurt timp, controlul lor se restabilește.

1182 –  răscoale populare în imperiu contre negustorilor străini.

1261 – împăratul Mihail Paleologul renunță la monopolul în Marea Neagră. În aceste condiții, negustorii italieni formează un stat în stat, datorită posesiunilor din regiune.

1340 –  prăbușirea totală a solidus-ului, după un mileniu de dominație în regiune.