Radu Gyr în citate

“Era creştin desăvîrşit. A intrat în puşcărie cu fruntea sus şi a ieşit din puşcărie cu fruntea sus.” (Pr. Dimitrie Bejan)

Din mulţimea celor ce eu pătimit în temniţe, figura lui Radu Gyr se remarcă prin tragism şi verticalitate. Lupta continuă pe care a dus-o autorul poeziei “Sfintă tinereţe legionară” a lăsat frumoase amintiri celor alături de care a îndurat multe chinuri pentru dreapta credinţă.

Vă propun spre citire mai multe citate despre Radu Gyr, culese din scrierile colegilor săi de temniţă, pentru a ne face macăr o simplă închipuire despre vitejii din trecutul neîndepărtat al neamului nostru – tragic şi măreţ în acelaşi timp.

“În aceste momente de înălţare spirituală şi de trăire adîncă a fiinţei noastre, de undeva, dintr-o celulă, Radu Gyr singur colinda şi el cu noi. La fel, înfipt cu mîinile în zăbrele, trăia din farmecul colindului. Era creaţia lui. El spunea că nu mai este al lui, ci al neamului nostru românesc. A cunoscut în aceste clipe cele mai copleşitoare sentimente de mulţumire şi de omagiu adus celui mai mare poet care a cîntat durerile celor din închisoare. Este poetul pătimirii noastre, a neamului românesc. Nu cred că a fost vreun scriitor care să cunoască o mai mare satisfacţie şi mulţumire sufletească şi un adînc respect pentru opera lui, ca Radu Gyr. Am avut fericirea să stau cu el mult timp. Simt şi azi cum, strîngîndu-mă la pieptul lui, cu căldura sufletească de părinte, mă copleşea, mă fascina. El era patriarhul nostru şi comandantul nostru, al Aiudului întreg. Din gura lui am cules laude şi îndemn la rezistenţă. Îl păstrez în minte şi-n suflet pînă la moarte. “(Anastasie Brezescu,  ”Lacrimi şi sînge”).

“Din cauza creaţiei lui poetice legionare,a suferit mult, sub toate regimurile. A fost unul dintre cei mai persecutaţi oameni din România. Şi putea şi el să se retragă comod din luptă şi să pactizeze cu inamicul, căutîndu-şi refugiul în cine ştie ce legaţie din străinătate. Niciodată n-a căutat nici cel puţin să se salveze peste hotare. Îl lega familia, îl lega pămîntul ţării, îl lega destinul lui tragic. Era un om de rară puritate sufletească şi de o rară modestie. Era urmărit pentru crima de a fi fost un mare poet – poate cel mai mare între cele două războaie – şi de-aşi fi pus talentul în slujba idealului naţional. Ultima sa poezie, “Piramida”, scrisă doar cu cîteva zile înainte de moarte, arcuită în viziune îi confirmă convingerea.” (Constantin Bucescu, “Permanenţe”).

“Este adevărat că la Aiud s-a aplicat, de regulă, regimul de iad. Numai din această realitate s-au putut naşte versurile lui Radu Gyr:

“Satan de-ar socoate că vechiul său vad 

Ar fi să se cheme altfel decît iad, 

A zice, desigur, cu zîmbetu-i crud: 

Aici e Aiudul, aici e Aiud!”

Lanţurile apar mereu în poeziile din închisoare. În viziunea lui Radu Gyr, cînd apare Iisus pentru o clipă, în celula comandantului, are la glezne semne de răni şi rugină, “parcă purtase lanţuri cîndva”. De fapt, Iisus este în capul legiunilor nesfîrşite de pătimitori în lanţuri şi în temniţe, pentru adevăr şi dreptate. El a fost primul deţinut politic creştin. În altă poezie apare imaginea unui convoi de deţinuţi ce trec pe stradă în zornăit de lanţuri.” (Pr. Liviu Brînzaş, “Raza din catacombă”).

“Acesta-i cel mai mare baladist al nostru. S-a publicat nu demult un volum de balada de Radu Gyr. Era un om pur, Acesta trebuie sanctificat la un moment dat. El era în puşcărie încă din 1940, după revenirea legionară. Nu este un condamnat al comuniştilor. El a fost condamnat de regimul lui Antonescu. Un om curat la suflet ca o fată mare, deşi era căsătorit. Avea o soţie pună şi cuminte de la Piatra Neamţ, care l-a aşteptat 22 de ani. El a făcut fără pauză 22 de ani la Aiud şi poate pe la închisoarea militară şi Jilava un an… Era creştin desăvîrşit. A intrat în puşcărie cu fruntea sus şi a ieşit din puşcărie cu fruntea sus. Moral.” (Pr. Dimitrie Bejan, “Bucuriile suferinţei”).

“A sosit apoi Radu Demetrescu Gyr, poetul. Fusese pe front ca soldat, dar a fost decorat cu Virtutea Militară şi Crucea de Fier. Acum era adus lîngă ceilalţi. Era conferenţiar universitar de franceză şi română la Bucureşti. Blond, originar din Craiova, cu tată artist, mamă din Ardeal, firav, cu o afecţiune la intestine, foarte cult, tăcut şi discret, atent cu toată lumea. În toţi anii mei de închisoare n-am cunoscut vreun om mai politicos ca dînsul. Era un punct de atracţie. Senin şi blînd, adorabil de oricine, împrăştia în jur un aer de sănătate morală, de încredere şi bărbăţie. Venea de la spitalul din Braşov. Întors de pe front, scrisese nişte poezii de război foarte apreciate. Era încă în plină vigoare creatoare şi apărea mereu cu ceva nou. Creaţia lui variată a fost ca o hrană pentru toţi, ca o cuminecătură la praznicele mari.” (Pr. Nicolae Grebenea, “Amintiri din întuneric”).

“Omul Gyr era o făptură firavă, delicată. Un visător care se emoţiona în faţa unei frunze căzute, al unui firicel de iarbă ivit, cine ştie cum, între două lespezi de piatră… Radu Gyr n-a fost un luptător pe baricade; arma lui în faţa căreia nu se putea rezista era poezia, teribila armă care deschidea ceruri pentru obidiţi, iar pentru duşmani foc mistuitor… Sufeltul lui era un vulcan în erupţie, Versurile lui, balsam pe răni sîngerînde şi săgeţi neiertătoare pentru duşmanii Ţării. Eleganţa lor s-a născut din suferinţă, iar puterea de penetraţie din înnăscutul talent şi sensibilitatea cu care-l înzestrase Dumnezeu. 

Lîngă rugăciune, lumina poeziei lui Radu Gyr a fost liantul care a legat inima de inimă, sufletul de suflet, cu zalele lanţurilor care ne rodeau gleznele. Versul lui se trăia. Era pentru noi, haină şi hrană, apă şi căldură. Dacă amărîtul de trup în care abia mai licărea un strop de viaţă, prin cine ştie ce minune, se mulţumea cu o cană de apă, încălzită vara şi îngheţată iarna şi cu 100 de grame de pîine, se trăia, căci belşugul hranei fiinţei interioare în noi era uriaş. Nu se reuşea întotdeauna, era şi periculos, să se scrie pe o bucăţică de săpun cine ştie ce, dar o strofă două ne luminau ziua, ne încălzeau noaptea, ne umpleau gamela. Eram bogaţi.

… În vremea aceasta el, topit de foame, ros de boală, înconjurat de ură, scria. Scria în cap, în capul pleşuv înainte de vreme, izbit de pereţi, de frig de mizerie. Memoria lui Radu Gyr? N-am termen de comparaţie. Fremătau celularul şi Zarca de ceea ce Dumnezeu îi dăruise din belşug. 

Caută tinere, şi găseşte – nu-i greu – izvorul dătător de sănătate spirituală de care ai nevoie! Curge din belşug în poezia lui Radu Gyr, potoloşte setea de frumos! Pluteşte în ea duhul creştin, patriotismul neamului nostru de care trebuie să fii mîndru. E spălat cu sînge, cu durere, cu rîuri de lacrimi.” (Ilie Tudor, “Un an lîngă Căpitan”).

“Arătam speriat şi destul de timid. În mijlocul curţii era wc-ul, prevăzut cu mai multe cabine. Deodată văd că se apropie de mine un om mai înalt, puţin dus pe spate, cu ochelari pe un nas destul de mare, pe cap cu o bonetă vărgată şi cămaşă cu mîneci scurte. Zîmbind, întinde mîna dreaptă spre mine, mă ia după cap şi-mi spune: “Hai, colege, cu mine la plimbare. Nu te speria, totul va fi bine. Şi eu am fost aşa la începutul bolii.” Mă strînsese la pieptul lui şi plecarăm la plimbare. Eu mă pierdusem de tot. Mergînd în dreapta lui, începuse să-mi vorbească. Mă încuraja, sfătuindu-mă să fiu mai senin, şi să iau lucrurile aşa cum sunt ele , bune şi rele. “Să nu uiţi că noi trebuie să credem cu tărie că vom ieşi afară. Să-L avem pe Dumnezeu în noi tot timpul”. Strîns la pieptul lui, îi simţeam căldura corpului. Eram copleşit. O bucurie neîncercată pusese stăpînire pe mine. Îmi simţea timiditatea şi se străduia să mă liniştească. Uitasem de boală. Acum, parcă eram în al nouălea cer. Ca un copil trăiam sentimentul bucuriei. Ajunsesem la pieptul lui Radu Gyr. Parcă şi acum îi simt braţul drept petrecut după capul meu. (Anastasie Brezescu).

“Dacă am semăna România cu o mireasă în faţa altarului alături de mirele său, atunci ochiul stîng al acelei mirese ar fi Mihai Eminescu. Ochiul drept însă ar fi Radu Gyr – martirul neamului românesc. Literatura română fără Radu Gyr arată ca o mireasă slută, ca o nevastă chioară. Ne-a fost dat de soartă nouă, românilor, să ajungem pînă la porţile Iadului… Dumnezeu nu ne-a uitat cu totul, ci ne-a trimis un însoţitor, un înger păzitor. Radu Gyr n-a fost un steag care să conducă Legiunea prin mlaştina acestor vremuri de întuneric. El a fost focul ce a topit oţelurile cele mai încercate. A fost o lumină nu numai pentru legionari, ci pentru întreg neamul românesc.” (O. Voinea, “Masacrarea studenţimii române”).