Rostul luptei noastre

3. Modele de rezistenţă.

În istoria neamului nostru putem identifica mai multe modele de rezistenţă în faţa duşmanilor din afară. Fie că au fost paşnice, războinice sau ideologice, aceste modele de rezistenţă au marcat evoluţia neamului şi merită să fie cunoscute. Trebuie să le cunoaştem atît din simplul motiv că fac parte din trecutul nostru, cît şi din motivul că ne pot servi la elaborarea unui nou model de rezistenţă, adaptat zilelor noastre.

I. La început a fost obştea sătească. După cum am mai scris într-unul din materiale, obştea sătească este forma de existenţă şi activitate a locuitorilor spaţiului carpato-danubiano-pontic în perioada dintre retragerea aureliană din Dacia romană (anii 271-274 e.n.) şi pînă la formarea definitivă a primelor voievodate româneşti (secolul X – în Transilvania, secolul XIII – Ţara Românească şi secolul XIV – Ţara Moldovei).

Rezistenţa poporului român aflat în stadiu de formare s-a manifestat printr-un caracter paşnic. Obştile săteşti erau aşezate în regiuni protejate din punct de vedere natural: în apropierea masivelor forestiere, în zone muntoase, în apropierea unei surse de apă. Un timp îndelungat de după retragerea aureliană, populaţia romanizată a fost păzită de armatele avarilor, ca urmare a unor tratate dintre Imperiul Roman şi avari.

În cazul invaziilor pustiitoare ale altor triburi migratoare, în faţa cărora nu putea depune rezistenţă fizică, populaţia obştii se refugia în codri. Migratorii nu cutezau să intre în regiunile împădurite, astfel că pierderile erau de cele mai multe ori, de ordin material. În alte situaţii, barbarii care ocupau acest teritoriu cădeau de acord cu băştinaşii, ca în schimbul unor produse alimentare şi meşteşugăreşti să le ofere protecţie militară. Abia la începutul mileniului II, din cauza creşterii pericolului extern, au început a se forma primele formaţiuni statale româneşti.

Este un fapt istoric mai rar întîlnit, că poporul nostru a reuşit să reziste fără stat şi armată aproape de un mileniu, mai ales în condiţiile aspre ale epocii marii migraţii. Dar, mult mai uimitor este faptul că anume în aceste condiţii aspre a avut loc etnogeneza poporului nostru, fundamentul de fier pe care s-a ridicat ulterior neamul românesc.

 

II. Voievodatele medievale. În situaţia în care uniunile de obşti săteşti s-au mărit, şi în cadrul lor au apărut stratificările sociale,  au apărut şi primele formaţiuni statale (cnezate, voievodate, jupînate, ţări, etc.). Cu timpul ele au tins să se mărească teritorial, atît datorită dezvoltării economico-militare, cît şi din cauza necesităţii de apărare în faţa duşmanilor externi.

Voievodatele române au păstrat unele aspecte din modelul de rezistenţă al obştilor săteşti: pustiirea terenului în faţa invadatorilor, retragerea din faţa adversarului în condiţii grele sau recunoaşterea suveranităţii unor puteri străine (Regatul Ungar, Regatul Poloniei şi apoi, Imperiul Otoman).

Dar, istoria cunoaşte şi o mulţime de lupte de apărare purtate de binecredincioşii voievezi români în contra celor care au cutezat să ne cucerească. Au fost înfrînţi ungurii la Baia, tătarii la Lipnic, otomanii la Rovine, Vaslui, Războieni şi sirul poate continua.

La vremea lor de glorie, voievodatele româneşti erau respectate de restul ţărilor din jur. La nivelul politicii externe, erau semnate tratate de prietenie cu ţările creştine, iar duşmanii care sufereau grele înfrîngeri nu se mai încumetau să treacă mult timp hotarele voievodatelor române.

Erau vremuri în care cetele de voinici moldoveni făceau prăpăd din teutonii germani. Erau vremuri cînd duşmanii atîrnau în ţepe şi suliţe. Voievezii noştri erau numiţi vrednici de a li se da conducerea armatelor creştine în lupta contra otomanilor. Tot în acele vremuri, la un singur strigăt de luptă se ridica practic întreaga populaţie bărbătească de la 12 ani în sus (în timpul voievodului Ioan Vodă cel Viteaz).

Şi tot atunci are loc fortificarea economică a statelor româneşti şi afirmarea culturii şi trăirii creştine.

Modelul de rezistenţă voievodal a adus multe beneficii poporului nostru. Spre exemplu, nu ni s-a impus catolicismul, precum a fost în cazul altor popoare europene (croaţi, sloveni, cehi, slovaci). Nu am fost transformaţi în paşalîc turcesc, aşa cum a fost în cazul altor popoare ortodoxe (sîrbi, bulgari). Am dovedit că modelul de stat bizantin poate fi redat cu demnitate de urmaşii spirituali ai Noii Rome.

Prin acţiunea de rezintenţă a acelor generaţii, neamul nostru a fost ferit de la pieire, asigurîndu-se urmaşilor un model de luptă şi vieţuire.