3. Modele de rezistenţă. 

III. Legionarismul

Decăderea voievodatelor române a dus la instaurarea suzeranităţii otomane, apoi a regimurilor fanariote, cu grave consecinţe economico- politice pentru popor. Mai mult, unele teritorii au au fost anexate altor imperii (Ardealul, Dobrogea, Bucovina, Basarabia).

Singurele realizări au rămas la nivel spiritual şi cultural (iar aici trebuie să amintim figurile lui Vasile Lupu, Constantin Brîncoveanu, a Mitropolitului Varlaam sau a altui Mitropolit, Petru Movilă).

În continuarea decăderii ţărilor române vine şi expansiunea geopolitică a Occidentului în răsăritul Europei, pe fundalul decăderii Imperiului Otoman şi al afirmării sistemului de război indirect prin revoluţii liberale.

Găsim în anul 1918 o Românie unită, întregită, dar cu picioare de lut. Duşmanii erau atît externi (Occidentul, URSS-ul, Ungaria, Bulgaria), cît şi interni: clasa politică ce slugărea intereselor străine, intelectualitatea ce era  în mare parte străină de popor, veneticii ce îşi făceau în linişte planurile de exploatare economică a poporului român.

În acele condiţii vitrege a apărut şi s-a afirmat puternic o mişcare de renaştere naţională a poporului român. Cunoscută în istorie ca Legiunea “Arhanghelul Mihail”, sau ca Mişcarea Legionară, a fost fondată şi condusă cu mînă de fier de tînărul Corneliu Zelea Codreanu, denumit ulterior de popor – Căpitanul. 

Este greu să prezinţi Mişcarea Legionară printr-un singur articol, însă mă voi stărui să mă opresc la aspectele mai importante.

Spiritual, Legiunea şi-a pus ca scop, şi a reuşit în mare parte să readucă românul pe făgaşul firesc al existenţei sale – trăirea creştină. Cu mici excepţii, legionarii au fost cu toţii ortodocşi şi au reuşit să se ridice mai sus de trăirea credinţei la nivel de obicei. Unul dintre stîlpii legionarismului era credinţa neclintită în Dumnezeu. Legiunea era ca o armată duhovnicească, din care legionarul ieşea pe deplin conştient de menirea sa pămîntească de creştin.

Îi vedem pe legionari ridicînd Biserici în tabere de muncă. Îi vedem începînd activităţile lor cu rugăciuni. Îi vedem postind înainte de unele înercări sau după eşecuri. Tot pe legionari îi vedem ducînd un mod de viaţă plăcut Domnului. Pe aceeaşi legionari îi vedem răbdînd cu resemnare chinurile din temniţele comuniste. Şi tot pe legionari îi auzeai zicînd: “Sunt fericit că mor pentru Hristos…” (legionar Valeriu Gafencu)

Modul de rezistenţă legionar s-a afirmat spiritualiceşte din plin fiindcă într-atît a ridicat nivelul de trăire creştinească în rîndurile tineretului român, încît marele duhivnic Gheorghe Calciu a spus: “Ţinînd cont de cîţi martiri a dat, cred că a fost de la Dumnezeu…”

Cultural, legionarismul a venit să pună capăt degradării în care se afla societatea românească, pentru a propune o revenire la tradiţia autentică. Fără să excludă absolut orice influenţă culturală externă, Mişcarea Legionară a readus în actualitate creaţia culturală a poporului român. Cultura pe care ar fi creat-o pînă la urmă legionarismul ar fi fost una creştină, plăcută Domnului, ziditoare de suflet. Dar, chiar şi în condiţiile distrugerii fizice a legionarismului, moştenirea a rămas intactă şi aşteaptă să fie valorificată de urmaşi.

La nivel politic, legionarismul a venit să întoarcă societatea română de pe drumul greşit pe care apucase ca urmare a democraţiei. Într-un moment istoric în care accentul se punea pe aparenta luptă dintre democraţie şi comunism (fără să se ştie că ele sunt două capete ale aceleaşi monede – modernismul), Legiunea a propus o nouă formă de orînduire statală. Această nouă formă venea de peste veacuri, din vremurile în care conducătorii ţării erau aleşi dintre cei mai vrednici, aceştia avînd interesul ca să-şi îndeplinească misiunea faţă de supuşi.

Fie că vorbim de elite (aşa cum s-a exprimat Căpitanul),  sau de etnocraţie (N.Craianic) esenţa este aceeaşi. Din păcate, scurta guvernare naţional-legionară din anii 1940-1941, nu a reuşit să pună în practică ideea unui stat etnocratic, în care supuşii să îşi îndeplinească cu demnitate datoria, iar conducătorii să fie în stare de orice jertfă pentru a conduce “turma” pe calea cea dreaptă.

Social, modul de trăire legionar s-a manifestat prin apropierea dintre oameni, lucru opus dezbinării practicate de liberalism şi comunism. Este de ajuns să ne amintim că una din legile fundamentale ale cuibului spune “Ajută-ţi fratele căzut în nenorocire. Nu-l lăsa.” Dezbinarea dintre români era simţită şi în acele timpuri, fiind ca o urmare a decăderii vechiului mod de viaţă şi trăire al generaţiilor respective.

În această situaţie, Mişcarea Legionară a venit să aducă unitate la nivel social. De notat că la taberele de muncă luau parte oameni din diferite categorii sociale, începînd de la elevi pînă la funcţionari. Educaţia bună pe care au primit-o legionarii s-a manifestat şi în închisorile comuniste, acolo unde tinerii legionari dăruiau puţina lor mîncare celor mai slabi, şi chiar celor de alte convingeri politice.

Dar cum s-a manifestat rezistenţa legionară? În primul rînd, trebuie să menţionăm că legionarismul a venit ca să afirme ceva (trăirea creştină, virtuţile creştine) şi abia apoi ca să nege (democraţia, modernismul).

Reieşind din acest fapt, realizările legionare au fost mai mult ideologice, spirituale.

În primul rînd, legionarismul a fost a opus o dîrză rezitenţă secularismului spiritual cauzat de modernitate. Iar faptul că majoritatea tinerilor de atunci au ales lupta legionară, primind de multe ori cununa muceniciei, reprezintă o frumoasă victorie pentru neamul nostru. Păcat că mulţi dintre români au fost nereceptivi, şi chiar răuvoitori.

Mişcarea Legionară s-a opus pe faţă atît comunismului, cît şi democraţiei, arătînd poporului adevărata identitate a acestor sisteme politice bolnave. Din păcate duşmanul extern, ajutat de cel intern a fost mult mai puternic şi pînă la urmă România a trecut prin 45 de ani de comunism şi acum se pierde în democraţie.

Legionarismul, a avut mici tangenţe şi cu modul de rezistenţă al obştilor săteşti. Privind la unitatea şi buna organizare a cuiburilor şi a legionarilor dintr-o localitate, dar mai ales la cele frumoase 6 legi ale cuibului, gîndul ne duce deodată la o localitate sătească în care oamenii trăiesc în bună înţelegere, muncesc cu drag împreună transmiţînd mai departe tezaurul identitar primit de la înaintaşi.

Rezistenţa armată pînă la ultima suflare, element moştenit de la bravii daci şi călit în secole de lupte cu duşmanii, se găseşte şi în legionarism. Acesta este elementul care face punte de legătură cu modelul de rezistenţă medieval, al voievodatelor. Astfel, lunga luptă a Căpitanului a început în anul 1919 în pădurea Dobrina, acolo unde împreună cu alţi colegi a jurat că va apăra România de bolşevici cu arma-n mînă. În 1936, o echipă dintre cei mai buni legionari pleacă benevol pe frontul spaniol, pentru a apăra Spania de ateism. Iar o mulţime de alţi legionari au dus lupta de rezistenţă anticomunistă din munţii Carpaţi, scriind o frumoasă pagină a istoriei noastre.

Lîund în consideraţie momentul istoric aspru în care a activat, legionarismul a reuşit să ne lase un exemplu de trăire şi luptă bun de urmat. Deşi “fiind oameni au fost şi greşeli”, nu trebuie să ne împiedicăm de ele. Din tezaurul interbelic legionar avem de ales o mulţime de lucuri utile, care ne vor fi de folos în viitor.

3. Modele de rezistenţă.

În istoria neamului nostru putem identifica mai multe modele de rezistenţă în faţa duşmanilor din afară. Fie că au fost paşnice, războinice sau ideologice, aceste modele de rezistenţă au marcat evoluţia neamului şi merită să fie cunoscute. Trebuie să le cunoaştem atît din simplul motiv că fac parte din trecutul nostru, cît şi din motivul că ne pot servi la elaborarea unui nou model de rezistenţă, adaptat zilelor noastre.

I. La început a fost obştea sătească. După cum am mai scris într-unul din materiale, obştea sătească este forma de existenţă şi activitate a locuitorilor spaţiului carpato-danubiano-pontic în perioada dintre retragerea aureliană din Dacia romană (anii 271-274 e.n.) şi pînă la formarea definitivă a primelor voievodate româneşti (secolul X – în Transilvania, secolul XIII – Ţara Românească şi secolul XIV – Ţara Moldovei).

Rezistenţa poporului român aflat în stadiu de formare s-a manifestat printr-un caracter paşnic. Obştile săteşti erau aşezate în regiuni protejate din punct de vedere natural: în apropierea masivelor forestiere, în zone muntoase, în apropierea unei surse de apă. Un timp îndelungat de după retragerea aureliană, populaţia romanizată a fost păzită de armatele avarilor, ca urmare a unor tratate dintre Imperiul Roman şi avari.

În cazul invaziilor pustiitoare ale altor triburi migratoare, în faţa cărora nu putea depune rezistenţă fizică, populaţia obştii se refugia în codri. Migratorii nu cutezau să intre în regiunile împădurite, astfel că pierderile erau de cele mai multe ori, de ordin material. În alte situaţii, barbarii care ocupau acest teritoriu cădeau de acord cu băştinaşii, ca în schimbul unor produse alimentare şi meşteşugăreşti să le ofere protecţie militară. Abia la începutul mileniului II, din cauza creşterii pericolului extern, au început a se forma primele formaţiuni statale româneşti.

Este un fapt istoric mai rar întîlnit, că poporul nostru a reuşit să reziste fără stat şi armată aproape de un mileniu, mai ales în condiţiile aspre ale epocii marii migraţii. Dar, mult mai uimitor este faptul că anume în aceste condiţii aspre a avut loc etnogeneza poporului nostru, fundamentul de fier pe care s-a ridicat ulterior neamul românesc.

II. Voievodatele medievale. În situaţia în care uniunile de obşti săteşti s-au mărit, şi în cadrul lor au apărut stratificările sociale,  au apărut şi primele formaţiuni statale (cnezate, voievodate, jupînate, ţări, etc.). Cu timpul ele au tins să se mărească teritorial, atît datorită dezvoltării economico-militare, cît şi din cauza necesităţii de apărare în faţa duşmanilor externi.

Voievodatele române au păstrat unele aspecte din modelul de rezistenţă al obştilor săteşti: pustiirea terenului în faţa invadatorilor, retragerea din faţa adversarului în condiţii grele sau recunoaşterea suveranităţii unor puteri străine (Regatul Ungar, Regatul Poloniei şi apoi, Imperiul Otoman).

Dar, istoria cunoaşte şi o mulţime de lupte de apărare purtate de binecredincioşii voievezi români în contra celor care au cutezat să ne cucerească. Au fost înfrînţi ungurii la Baia, tătarii la Lipnic, otomanii la Rovine, Vaslui, Războieni şi sirul poate continua.

La vremea lor de glorie, voievodatele româneşti erau respectate de restul ţărilor din jur. La nivelul politicii externe, erau semnate tratate de prietenie cu ţările creştine, iar duşmanii care sufereau grele înfrîngeri nu se mai încumetau să treacă mult timp hotarele voievodatelor române.

Erau vremuri în care cetele de voinici moldoveni făceau prăpăd din teutonii germani. Erau vremuri cînd duşmanii atîrnau în ţepe şi suliţe. Voievezii noştri erau numiţi vrednici de a li se da conducerea armatelor creştine în lupta contra otomanilor. Tot în acele vremuri, la un singur strigăt de luptă se ridica practic întreaga populaţie bărbătească de la 12 ani în sus (în timpul voievodului Ioan Vodă cel Viteaz).

Şi tot atunci are loc fortificarea economică a statelor româneşti şi afirmarea culturii şi trăirii creştine.

Modelul de rezistenţă voievodal a adus multe beneficii poporului nostru. Spre exemplu, nu ni s-a impus catolicismul, precum a fost în cazul altor popoare europene (croaţi, sloveni, cehi, slovaci). Nu am fost transformaţi în paşalîc turcesc, aşa cum a fost în cazul altor popoare ortodoxe (sîrbi, bulgari). Am dovedit că modelul de stat bizantin poate fi redat cu demnitate de urmaşii spirituali ai Noii Rome.

Prin acţiunea de rezintenţă a acelor generaţii, neamul nostru a fost ferit de la pieire, asigurîndu-se urmaşilor un model de luptă şi vieţuire.

2. Cine ne sunt duşmanii?

Omul, prin firea sa, îşi doreşte să trăiască în pace şi armonie cu semenii şi natura. Dar, tot prin firea sa, omul este predispus la învrăjbire, ură, război.

Luînd în consideraţie aceste lucruri, putem face uşor concluzia că noi, oamenii, suntem predispuşi să trăim mereu în instabilitate, perioadele de pace şi înflorire alternînd cu cele de război şi distrugere.

Şi tot în firea sa, omul are calitatea de a aspira spre absolut. În cazurile fericite, această rîvnă duce la o viaţă liniştită a oamenilor, însoţită de bunăstare, pace sufletească şi apropiere de Dumnezeu. Dar, atunci cînd omul este împovărat de păcate, rîvna de a tinde spre absolut se transformă în împătimire, iar rezultatele sunt regratabile: păcate, ură, suferinţă, asuprire, şi în cele din urmă – piererea sufletului.

Să nu ne fie de mirare că istoria omenirii este plină de războaie, asupriri sau vărsări de sînge nevinovat. Acestea toate au fost provocate de cei care şi-au utilizat rîvna de absolut în scopuri negative. Toţi aceştia, împăraţi sau oameni avuţi, nu au avut frică de Dumnezeu, fiind îndepărtaţi de duhul creştin.

Practic nu au existat războaie de cucerire sau vărsări de sînge nevinovat făcute în numele dreptei credinţe. De ce? Fiindcă adevăraţii creştini şi-au îndreptat puterile în scopuri nobile. Ei au utilizat rîvna de absolut în scopuri paşnice: ducerea unei vieţi plăcute lui Dumnezeu, crearea unei culturi materiale frumoase.

Neamul nostru a avut duşmani încă din negura vremurilor. În perioada medievală străbunii noştri s-au apărat cu vrednicie de migratori sau păgîni. În epoca modernă poporul nostru a avut de suferit de pe urma asupririi mai multor puteri străine (austro-ungari, ţarişti, otomani, puterile occidentale).   În ultimul veac, am avut de suferit de pe urma celor două războaie mondiale şi de pe urma ocupaţiei sovietice. La moment, deşi suntem aparent suverani, depindem din toate punctele de vedere de “mîna invizibilă” a noii ordini mondiale.

Neamul nostru a avut duşmani din cele mai vechi timpuri, şi va avea mereu. Numărul fraţilor noştri care au fost ucişi de duşmani nici nu poate fi evaluat, dar la sigur este de ordinul milioanelor. Pagubele economice provocate de duşmănia cu care ne-au tratat alte popoare nici nu pot fi închipuite.

Anii de pace de care s-a bucurat acest pămînt pot fi număraţi pe degete. Contra noastră s-au dus războaie văzute şi nevăzute cu cea mai mare ură. Acest pămînt bogat şi roditor, aceşti oameni cuminţi atrag pe cei care sunt orbiţi de patima bogăţiei.

Chiar acum la moment, trăim vremuri de pace înşelătoare. Dacă afară nu se aud focuri de armă sau salve de tun, nu înseamnă că este pace.

Atîta de timp cît în fiecare casă este cîte un televizor care distruge identitatea şi conştiinţa românilor creştini, fiţi siguri că trăim vremuri de război crîncen.

Atîta timp cît avem o pseudo-elită politică care joacă un circ idiot pe nume “democraţie pluripartidistă”, în timp ce pămîntul ţării este vîndut zi de zi – fiţi siguri că suntem în toiul unui război cumplit.

Atîta timp cît forţe din exterior lucrează necontenit la distrugerea Bisericii – fiţi siguri că contra noastră se duce război.

Atîta timp cît alte forţe din exterior ne ponegresc tradiţiile şi identitatea, făcîndu-ne să ne fie ruşine de noi înşine – fiţi siguri că contra noastră se duce război.

Atîta timp cît cineva ne tot spune că totul este bine, că este timpul pentru distracţii şi veselie, fiţi siguri că războiul nevăzut este în toi.

Acest popor nu a putut fi răpus decît în secolul XVII de forţe militare, atunci cînd s-au instaurat domniile fanariote. Dar iată că în mai puţin de două secole, printr-un război nevăzut, duşmanii noştri ne-au adus la starea de sclavi fericiţi.

Chemarea nostră pămîntească este lupta contra duşmanilor care caută să ne subjuge. Aceasta au făcut dintotdeanuna strămoşii noştri, şi asta suntem şi noi datori să facem.

Cu atît mai mult că suntem practic ultima generaţie de români care mai poate utiliza rîvna de absolut în scopuri nobile…

1. Cine suntem noi?

Noi, oamenii am fost creaţi de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa, pentru a ne bucura împreună cu el de frumuseţea Creaţiei. Însă, odată cu căderea în păcat, protopărinţii noştri au fost izgoniţi din grădina Domnului, pentru a trăi mai departe de acest pămînt, neprietenos.

De peste şapte milenii neamul omenesc trăieşte cu un singur rost: îndumnezeirea. Acest lucru, presupune lepădarea hainei păcatului strămoşesc şi căpătarea vieţii veşnice, prin desăvîrşire. Altfel spus, de la Adam încoace, rostul existenţei omului pe pămînt a fost întoarcerea sa în grădina Domnului, locul firesc al existenţei sale.

Condiţiile istorice şi naturale în care a avut şi are loc această grea epopee a omului pe pămînt a condus la răspîndirea sa pe întreg pămîntul. Totodată, a avut loc şi împărţirea omenirii în macro-comunităţi. Acestea, la rîndul lor, se deosebesc prin aşezarea geografică, prin ansamblul de tradiţii pe care le urmează sau prin modul de a reacţiona în diferite situaţii.

Dar, cel mai important criteriu de diviziune a civilizaţiilor este trăirea spirituală pe care o cultivă fiecare dintre ele. Credinţa este factorul principal de separare al civilizaţiilor. Altfel spus, ele diferă în dependenţă de răspunsul pe care îl dau întrebării: “Care este rostul omului pe pămînt?”.

Unele macro-comunităţi de oameni cred că rostul omului pe pămînt este despătimirea, chiar pînă la excluderea sentimentelor umane (budismul). Altele văd o legătură strînsă în oamenii vii şi cei morţi, ale căror duhuri sunt prezente în diferite obiecte sau fiinţe (africanii). Civilizaţia islamică vede rostul omului în repectarea legilor Coranului şi fie convertirea la islam a cît mai multor oameni, fie subjugarea lor, fie trecerea sabiei prin dînşii. Iar dacă au moarte de martir, îi aşteaptă o bucurie şi mai mare: 72 de femei pe lumea cealaltă…

Iudaicii şi-au fundamentat rostul existenţei lor pe respingerea lui Hristos, luptă pe care o duc cu înverşunare încă din Vinerea mare a anului 33. Iar vest-europenii, sunt practic singura civilizaţie care exclude viaţa de apoi, rezumîndu-se la un rost pămîntesc: experienţa umană la o întensitate cît mai mare (călătorii în lumea întreagă, agonisirea unei averi cît mai mari, dominarea asupra unui număr cît mai mare de semeni).

În această ordine de idei, în prezent, pe pămînt sunt 8 civilizaţii:

Ortodoxă – situată în partea de sud-est a Europei, fiind într-o etapă crucială a existenţei sale pămînteşti, şi al cărei rost este prezentat în primele două aliniate din articol.

Islamică – ţările din sud-vestul Asiei şi nordul Africii, aflată într-un amplu proces de expansiune.

Iudaică – cu un sediu în statul Israel din Orientul Apropiat, dar cu puncte de control întărite (kahaluri) pe aproape întregul glob.

Euro-americană – situată în nordul Americii, centrul şi vestul Europei.

Africană – aflată într-un moment de cotitură al existenţei sale.

Latino-americană – desprinsă de cea euro-americană, dar încă dependentă de ea.

Budistă – în Tibet şi cu influenţe în restul Chinei.

Hindusă – răspîndită în regiunea Indiei.

Noi cei ce păstrăm dreapta credinţă suntem parte a marii familii ortodoxe. Din această familie fac parte mai multe popoare: greci, bulgari, macedonieni, sîrbi, ruşi, români, ucrainieni, beloruşi. Totodată, există o mulţime de insule de Ortodoxie, răspîndite pe întreg pămîntul, acolo unde mici comunităţi de creştini dreptmăritori nu se sfiesc a duce o viaţă plăcută Domnului în mijlocul unei lumi care respinge Calea, Adevărul şi Viaţa.

Acei ortodocşi ce vorbesc limba română (rezultată din îmbinarea limbilor deto-dace, latine şi slave), care locuiesc în spaţiul carpato-danubiano-pontic şi au un cultură specifică, diferită de cea a altor popoare ortodoxe; fac parte din neamul românesc.

Adică noi suntem acei oameni creştini ortodocşi, vorbitori de limbă română, trăitori în spaţiul carpato-danubiano-pontic şi moştenitori ai simbiozei a mai multor culturi (geto-dace, latine, bizantine, slave, orientale).

Avînd un trecut istoric practic similar cu restul popoarelor ortodoxe, ne aflăm în aceeaşi etapă istorică cu dînsele şi avem un viitor comun.

În această mare familie trebuie să domnească pacea şi buna înţelegere, fiindcă înaintea Domnului nu mai suntem greci, români sau ruşi, ci fii ai lui Dumnezeu. Piatra de temelie a civilizaţiei noastrea este credinţa dreptmăritoare, piatră pe care tot ce se zidi pe pămînt va dura şi pe ceea lume. Din păcate, atît din cauza slăbiciunii credinţei noastre, cît şi din cauza urii cu care suntem loviţi de vrăjmaşi, am ajuns a fi dezbinaţi, dezorientaţi şi lipsiţi de un păstor vrednic pe acest pămînt…

“Era creştin desăvîrşit. A intrat în puşcărie cu fruntea sus şi a ieşit din puşcărie cu fruntea sus.” (Pr. Dimitrie Bejan)

Din mulţimea celor ce eu pătimit în temniţe, figura lui Radu Gyr se remarcă prin tragism şi verticalitate. Lupta continuă pe care a dus-o autorul poeziei “Sfintă tinereţe legionară” a lăsat frumoase amintiri celor alături de care a îndurat multe chinuri pentru dreapta credinţă.

Vă propun spre citire mai multe citate despre Radu Gyr, culese din scrierile colegilor săi de temniţă, pentru a ne face macăr o simplă închipuire despre vitejii din trecutul neîndepărtat al neamului nostru – tragic şi măreţ în acelaşi timp.

“În aceste momente de înălţare spirituală şi de trăire adîncă a fiinţei noastre, de undeva, dintr-o celulă, Radu Gyr singur colinda şi el cu noi. La fel, înfipt cu mîinile în zăbrele, trăia din farmecul colindului. Era creaţia lui. El spunea că nu mai este al lui, ci al neamului nostru românesc. A cunoscut în aceste clipe cele mai copleşitoare sentimente de mulţumire şi de omagiu adus celui mai mare poet care a cîntat durerile celor din închisoare. Este poetul pătimirii noastre, a neamului românesc. Nu cred că a fost vreun scriitor care să cunoască o mai mare satisfacţie şi mulţumire sufletească şi un adînc respect pentru opera lui, ca Radu Gyr. Am avut fericirea să stau cu el mult timp. Simt şi azi cum, strîngîndu-mă la pieptul lui, cu căldura sufletească de părinte, mă copleşea, mă fascina. El era patriarhul nostru şi comandantul nostru, al Aiudului întreg. Din gura lui am cules laude şi îndemn la rezistenţă. Îl păstrez în minte şi-n suflet pînă la moarte. “(Anastasie Brezescu,  ”Lacrimi şi sînge”).

“Din cauza creaţiei lui poetice legionare,a suferit mult, sub toate regimurile. A fost unul dintre cei mai persecutaţi oameni din România. Şi putea şi el să se retragă comod din luptă şi să pactizeze cu inamicul, căutîndu-şi refugiul în cine ştie ce legaţie din străinătate. Niciodată n-a căutat nici cel puţin să se salveze peste hotare. Îl lega familia, îl lega pămîntul ţării, îl lega destinul lui tragic. Era un om de rară puritate sufletească şi de o rară modestie. Era urmărit pentru crima de a fi fost un mare poet – poate cel mai mare între cele două războaie – şi de-aşi fi pus talentul în slujba idealului naţional. Ultima sa poezie, “Piramida”, scrisă doar cu cîteva zile înainte de moarte, arcuită în viziune îi confirmă convingerea.” (Constantin Bucescu, “Permanenţe”).

“Este adevărat că la Aiud s-a aplicat, de regulă, regimul de iad. Numai din această realitate s-au putut naşte versurile lui Radu Gyr:

“Satan de-ar socoate că vechiul său vad 

Ar fi să se cheme altfel decît iad, 

A zice, desigur, cu zîmbetu-i crud: 

Aici e Aiudul, aici e Aiud!”

Lanţurile apar mereu în poeziile din închisoare. În viziunea lui Radu Gyr, cînd apare Iisus pentru o clipă, în celula comandantului, are la glezne semne de răni şi rugină, “parcă purtase lanţuri cîndva”. De fapt, Iisus este în capul legiunilor nesfîrşite de pătimitori în lanţuri şi în temniţe, pentru adevăr şi dreptate. El a fost primul deţinut politic creştin. În altă poezie apare imaginea unui convoi de deţinuţi ce trec pe stradă în zornăit de lanţuri.” (Pr. Liviu Brînzaş, “Raza din catacombă”).

“Acesta-i cel mai mare baladist al nostru. S-a publicat nu demult un volum de balada de Radu Gyr. Era un om pur, Acesta trebuie sanctificat la un moment dat. El era în puşcărie încă din 1940, după revenirea legionară. Nu este un condamnat al comuniştilor. El a fost condamnat de regimul lui Antonescu. Un om curat la suflet ca o fată mare, deşi era căsătorit. Avea o soţie pună şi cuminte de la Piatra Neamţ, care l-a aşteptat 22 de ani. El a făcut fără pauză 22 de ani la Aiud şi poate pe la închisoarea militară şi Jilava un an… Era creştin desăvîrşit. A intrat în puşcărie cu fruntea sus şi a ieşit din puşcărie cu fruntea sus. Moral.” (Pr. Dimitrie Bejan, “Bucuriile suferinţei”).

“A sosit apoi Radu Demetrescu Gyr, poetul. Fusese pe front ca soldat, dar a fost decorat cu Virtutea Militară şi Crucea de Fier. Acum era adus lîngă ceilalţi. Era conferenţiar universitar de franceză şi română la Bucureşti. Blond, originar din Craiova, cu tată artist, mamă din Ardeal, firav, cu o afecţiune la intestine, foarte cult, tăcut şi discret, atent cu toată lumea. În toţi anii mei de închisoare n-am cunoscut vreun om mai politicos ca dînsul. Era un punct de atracţie. Senin şi blînd, adorabil de oricine, împrăştia în jur un aer de sănătate morală, de încredere şi bărbăţie. Venea de la spitalul din Braşov. Întors de pe front, scrisese nişte poezii de război foarte apreciate. Era încă în plină vigoare creatoare şi apărea mereu cu ceva nou. Creaţia lui variată a fost ca o hrană pentru toţi, ca o cuminecătură la praznicele mari.” (Pr. Nicolae Grebenea, “Amintiri din întuneric”).

“Omul Gyr era o făptură firavă, delicată. Un visător care se emoţiona în faţa unei frunze căzute, al unui firicel de iarbă ivit, cine ştie cum, între două lespezi de piatră… Radu Gyr n-a fost un luptător pe baricade; arma lui în faţa căreia nu se putea rezista era poezia, teribila armă care deschidea ceruri pentru obidiţi, iar pentru duşmani foc mistuitor… Sufeltul lui era un vulcan în erupţie, Versurile lui, balsam pe răni sîngerînde şi săgeţi neiertătoare pentru duşmanii Ţării. Eleganţa lor s-a născut din suferinţă, iar puterea de penetraţie din înnăscutul talent şi sensibilitatea cu care-l înzestrase Dumnezeu. 

Lîngă rugăciune, lumina poeziei lui Radu Gyr a fost liantul care a legat inima de inimă, sufletul de suflet, cu zalele lanţurilor care ne rodeau gleznele. Versul lui se trăia. Era pentru noi, haină şi hrană, apă şi căldură. Dacă amărîtul de trup în care abia mai licărea un strop de viaţă, prin cine ştie ce minune, se mulţumea cu o cană de apă, încălzită vara şi îngheţată iarna şi cu 100 de grame de pîine, se trăia, căci belşugul hranei fiinţei interioare în noi era uriaş. Nu se reuşea întotdeauna, era şi periculos, să se scrie pe o bucăţică de săpun cine ştie ce, dar o strofă două ne luminau ziua, ne încălzeau noaptea, ne umpleau gamela. Eram bogaţi.

… În vremea aceasta el, topit de foame, ros de boală, înconjurat de ură, scria. Scria în cap, în capul pleşuv înainte de vreme, izbit de pereţi, de frig de mizerie. Memoria lui Radu Gyr? N-am termen de comparaţie. Fremătau celularul şi Zarca de ceea ce Dumnezeu îi dăruise din belşug. 

Caută tinere, şi găseşte – nu-i greu – izvorul dătător de sănătate spirituală de care ai nevoie! Curge din belşug în poezia lui Radu Gyr, potoloşte setea de frumos! Pluteşte în ea duhul creştin, patriotismul neamului nostru de care trebuie să fii mîndru. E spălat cu sînge, cu durere, cu rîuri de lacrimi.” (Ilie Tudor, “Un an lîngă Căpitan”).

“Arătam speriat şi destul de timid. În mijlocul curţii era wc-ul, prevăzut cu mai multe cabine. Deodată văd că se apropie de mine un om mai înalt, puţin dus pe spate, cu ochelari pe un nas destul de mare, pe cap cu o bonetă vărgată şi cămaşă cu mîneci scurte. Zîmbind, întinde mîna dreaptă spre mine, mă ia după cap şi-mi spune: “Hai, colege, cu mine la plimbare. Nu te speria, totul va fi bine. Şi eu am fost aşa la începutul bolii.” Mă strînsese la pieptul lui şi plecarăm la plimbare. Eu mă pierdusem de tot. Mergînd în dreapta lui, începuse să-mi vorbească. Mă încuraja, sfătuindu-mă să fiu mai senin, şi să iau lucrurile aşa cum sunt ele , bune şi rele. “Să nu uiţi că noi trebuie să credem cu tărie că vom ieşi afară. Să-L avem pe Dumnezeu în noi tot timpul”. Strîns la pieptul lui, îi simţeam căldura corpului. Eram copleşit. O bucurie neîncercată pusese stăpînire pe mine. Îmi simţea timiditatea şi se străduia să mă liniştească. Uitasem de boală. Acum, parcă eram în al nouălea cer. Ca un copil trăiam sentimentul bucuriei. Ajunsesem la pieptul lui Radu Gyr. Parcă şi acum îi simt braţul drept petrecut după capul meu. (Anastasie Brezescu).

“Dacă am semăna România cu o mireasă în faţa altarului alături de mirele său, atunci ochiul stîng al acelei mirese ar fi Mihai Eminescu. Ochiul drept însă ar fi Radu Gyr – martirul neamului românesc. Literatura română fără Radu Gyr arată ca o mireasă slută, ca o nevastă chioară. Ne-a fost dat de soartă nouă, românilor, să ajungem pînă la porţile Iadului… Dumnezeu nu ne-a uitat cu totul, ci ne-a trimis un însoţitor, un înger păzitor. Radu Gyr n-a fost un steag care să conducă Legiunea prin mlaştina acestor vremuri de întuneric. El a fost focul ce a topit oţelurile cele mai încercate. A fost o lumină nu numai pentru legionari, ci pentru întreg neamul românesc.” (O. Voinea, “Masacrarea studenţimii române”).

Fericiţi suntem noi, creştinii ortodocşi, pentru că mult ne iubeşte Domnul şi ne dă Harul Duhului Sfînt şi în Duhul Sfînt ne dă să vedem Slava lui. Dar ca să păstrăm Harul, trebuie să iubim pe vrăjmaşi şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate întristările (…)

Domnul iubeşte sufletul fericit care păzeşte curăţia sufletească şi trupească şi-i dă Harul Duhului Sfînt. Şi acest Har leagă sufletul să iubească pe Dumnezeu atît, încît din pricina dulceţii Duhului Sfînt el nu se mai poate rupe de Dumnezeu şi nesăturat năzuieşte spre El.

Cunosc un om pe care Domnul cel milostiv l-a cercetat cu Harul Său şi dacă l-ar fi întrebat pe el: “Vrei să-şi dau un Har mai mare?”, sufletul care e neputincios în trup ar fi spus: “Doamne, Tu vezi că dacă e mai mare nu-L sufăr şi mor…” Omul nu poate să poarte plinătatea Harului (…)

În fiecare zi hrănim trupul nostru şi respirăm aer ca el să trăiască. Dar pentru suflet avem nevoie de Domnul şi de Harul Duhului Sfînt, fără de care sufletul moare. Aşa cum soarele încălzeşte şi învie florile cîmpului, şi ele se întorc spre el, aşa şi sufletul care iubeşte pe Domnul este atras spre el şi-şi găseşte fericirea în El şi în marea lui bucurie vrea ca în toţi oamenii să fie în aceeaşi fericire (…)

Fără Har omul e orb duhovniceşte. Orb este cel ce adună comori în această lume. Aceasta înseamnă că sufletul lui nu cunoaşte pe Duhul Sfînt, nu ştie cît e de dulce, şi de aceea e înrobit pămîntului (…)

Înainte de a fi atins de Har, omul trăieşte gîndind că totul e bine şi în bună rînduială în sufletul lui. Dar cînd Harul îl cercetează şi locuieşte în el, atunci se vede pe sine cu totul altfel. Iar cînd Harul îl părăseşte din nou, numai atunci îşi dă seama în ce mare nenorocire se găseşte.

Un fiu de împărat a plecat departe la vînătoare şi pierzîndu-se în codrul des, nu s-a mai putut întoarce la palatul său. Multe lacrimi a vărsat căutînd calea, dar nu a găsit-o. Pierdut în codrul sălbatic, el tînjea după împăratul -tatăl lui şi după împărăteasa – maica lui, după fraţii şi surorile lui. Cum să trăiască el, fiul de împărat, într-un codru sălbatic şi des? Hohotea cu amar gîndindu-se la viaţa sa de altădată în palatul tatălui său şi suspina cu durere după maică-sa.

Aşa, şi mai mult încă se întristează şi tînjeşte sufletul atunci cînd pierde Harul.

Dar cine nu cunoaşte Harul, acela nici nu-l caută. Şi aşa, lumea s-a alipit de pămînt şi oamenii nu ştiu că nimic de pe pămînt nu poate înlocui dulceaţa Duhului Sfînt.

Cocoşul de la ţară trăieşte într-o mică ogradă, mulţumit cu soarta lui. Dar vulturul, care zboară în înălţimi şi vede de sus depărtările azurii, cunoaşte multe ţări, a văzut păduri şi cîmpii, rîuri şi munţi, mări şi oraşe… Dacă însă îi tai aripile şi îl pui să trăiască împreună cu cocoşul în ograda de la ţară, cît de mult îi vor lipsi cerul albastru şi stîncile pustii.

Aşa şi sufletul. Cînd este părăsit de Harul pe care L-a cunoscut, e nemîngîiat în nimic şi nu-şi găseşte odihna.

În acel lagăr, a îndurat alături de fraţii de suferinţă, cumplite suferinţe: foamete sufletească şi trupească, santinelele urlînd toată noaptea, din cinci în cinci minute, anume ca să nu poată dormi deţinuţii. “Numai în iad ar putea fi ceva mai rău decît acolo”, îşi amintea părintele mai tîrziu.

Este eliberat la 20 decembrie 1938, doar după ce a semnat un act impus de lepădare de legămîntul legionar.

Este din nou arestat în septembrie 1939, ca armare a uciderii lui Armand Călinescu. În anul 1940, publică volumul “Biserica şi Mişcarea Legionară”.

Este rearestat în martie 1948, şi condamnat în luma iulie a aceluiaşi an la 10 ani de temniţă grea şi 15 ani de muncă silnică. Cei care l-au cunoscut spun că a dus o viaţă de sfinţenie şi a murit ca un martir. În anul 1949, pe 19 noiembrie, moare la Aiud.

Mai jos reproducem cîteva fragmente din cartea sa “Biserica şi Mişcarea Legionară”:

“În acest punct, deci, se întîlnesc şi se contopesc, în una şi aceeaşi Chemare sfîntă, rosturile pe care le au de îndeplinit: Preotul, în slujba Bisericii şi pentru binecuvîntarea Neamului – Legionarul, în slujba Neamului şi pentru binecuvîntarea Bisericii. Orice preot adevărat, va fi, prin firea lucrurilor, şi legionar, aşa cum orice legionar, tot prin firea lucrurilor, va fi cel mai bun fiu al Bisericii. Că la noi, azi, mulţi slujitori ai Bisericii sunt cu totul altceva decît ceea ce trebuie să fie, este o dovadă mai mult că Mişcarea Legionară a fost rînduită tocmai la timp ca să fie gata a da din Neamul nostru şi Bisericii caracterele cele mai tari, pe care să fie altoit şi Darul Preoţiei fără batjocură…

Preotul României Legionare – care va fi cea mai strălucită manifestare în lume a Trăirii şi Slujirii de îngemănarea “Creştin-Român” – va fi cel mai frumos dar de recunoştinţă făcut Bisericii de către Mişcarea Legionară, pentru că el va trebui să fie darul sfinţeniei, în care roua năzuinţelor legionare se va topi şi transfigura în roua însuşirilor, pe care Preotul trebuie să le întruchipeze după Sfintele Canoane şi după exemplul Sfinţilor!

De aceea, dacă Legionarii, la un moment dat, au fost învredniciţi să devină Martiri ai lui Hristos, în prigoana iudeo-masoneriei şi a generaţiei sale satanice din veacul nostru – Preotul trebuie să ardă permanent pe rugul Martiriului, al rugăciunilor şi lacrimilor şi al jertfei pentru Hristos. Iar printre Legionarii rămaşi pentru ziua biruinţei, Preotul va trebui să fie prezenţa neîntreruptă a martiriului. Şi prin ei, printre toţi fiii generaţiei harice a Creştinătăţii româneşti, care va zidi România Legionară. În raport cu Legionarii “nebuni pentru Hristos”, Preotul trebuie să fie cel mai mare “nebun pentru Hristos”. Amin!”

O relatare al unui fost frate de suferinţă:

“Mai greu au trecut sărbătorile. Iisus a fost totuşi prezent în celule: în colindele murmurate, în strânsul mâinilor, în glasurile tremurânde care rosteau urarea: „La mulţi ani!”. Pe la ceasul vecerniei din ziua întâi de Crăciun, când paznicii au întârziat ceva mai mult pe la căminele lor (pe întreg etajul era de pază doar Florea cel bun), a început să răsune, ca într-o catedrală pravoslavnică, întâi mai încet, apoi tot mai plin, Irmosul Naşterii: „Îngerii cu păstorii măresc,/Iar magii cu steaua călătoresc…”.

Şi întrebarea: „Cine-i? Cine-i?” a înconjurat celularul, ca să se întoarcă şi să se furişeze, prin toate celulele, răspunsul şoptit: „Părintele Imbrescu, de la Biserica Boteanu din Bucureşti”. Glasul de bariton al Părintelui Imbrescu a declanşat o explozie generală. Întâi un zumzet, de pe toate laturile T-ului uriaş, ca să crească şi să răsune apoi, ca un vuiet de ape multe, vestirea despre Cel născut în ieslea Betleemului. (pr. Zosim Oancea, „Închisorile unui preot ortodox”, Bucureşti, 2004, p.95).

Pentru mai multe informaţii, accesaţi legătura dată.

Sfinţi Ierarhi: Bretanion şi Teotim I al Tomisului, Iachint de Vicina, Niceta de Remesiana, Maxim Brancovici, Grigorie Dascălul şi Nifon, patriarhul Constantinopolului, Dosoftei şi Varlaam ai Moldovei, Petru Movilă al Kievului, Pahomie al Romanului, Iosif Stoica Mărturisitorul al Maramureşului, Ghelasie de la Rîmeţ, Leontie de la Rădăuţi, Ghenadie de la Putna.

Sfinţi Ierarhi Martiri: Tit, Efrem şi cei dimpreună cu dînsul, episcopi ai Tomisului, Irineu de Smirnium şi Dimitrie, diaconul său, Teodosie de la Brazi, mitropolitul Moldovei, Antim Ivireanul, mitropolitul Munteniei. 

Sfinţi Mucenici: Macrobiu, Gordian, Seleuc, Ilie, Zotic, Lucian, Valerian, Argheu, Narcis şi Marcelin din Tomis;  Claudiu, Castor, Sempronian, Nicostrat, Simpliciu şi Secund din Smirnium; Ermil şi Stratonic, Montanus preotul şi soţia sa Maxima din Signidunum, Hermes din Bononia, Artemon, Cvintilian, Dada şi Maxim, Epictet şi Astion, Chiril, Chindeu şi Dasie din Dobrogea; Zotic, Atal, Camasie şi Filip de la Niculiţel; Sava Gotul de la Buzău; Sava Strtilat din Dacia; Dasia, Pasicrat, Valentin, Iuliu Veteranul, Isihie, Nicandru, Marcian şi Emilian din Durostorum; Lup, ucenicul Sfîntului Mucenic Dimitrie; Romul preotul; Donat, Venust şi Silvan diaconii; preoţii Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel, mărturisitori contra ereziei papistaşe.

Sfinţi Martiri Năsăudeni: Atanasie Todoran, din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra şi Vasile din Telciu, mărturisitori contra ereziei papistaşe.

Sfinţi Martiri Brîncoveni: Constantin Vodă cu fii săi: Constantin, Radu, Ştefan, Matei şi Ianache, sfetnicul.

Sfinţi Voievozi: Ştefan cel Mare al Moldovei şi Neagoe Basarab al Ţării Româneşti.

Sfinţi Cuvioşi: Dionisie Exiguul, Simeon şi Amfilohie de la Pîngăraţi; Onufrie de la Vorona, Chiriac de la Tazlău, Ioan de la Prislop; Iosif şi Chiriac de la Bisericani, Neamţ; Paisie Velicicovski de la Neamţ, Antonie de la Iezeru-Vîlcea; Gheorghe de la Cernica; Daniil Sihastrul de la Voroneţ; Antipa de la Calapodeşti; Ioan Casian şi Gherman din Dobrogea, Vasile de la Poiana Mărului; Rafail şi Partenie  de la Agapia Veche, Cuviosul nceunoscut de la Mănăstirea Neamţ; Ioan Iacob de la Neamţ, Hozevitul; Teodora de la Sihla; Ioanichie cel Nou din Muscel.

Este un fapt îmbucurător că avut loc canonizarea acestor sfinţi mucenici şi cuvioşi. Dar, totodată, aşteptăm ca să aibă loc şi canonizarea mărturisitorilor din temniţele comuniste din secolul trecut.

4. Stăpînirea latină și revenirea parțială (1204-1282)

În anul 1204, în timpul celei de partra cruciade, occidentalii cuceresc orașul Constatinopol. Urmează o perioadă de jaf și crime, caracteristică spiritului barbar din vestul Europei. Cea mai mare parte a tezaurului Imperial a fost furat, la fel ca multe sfinte moaște. Ca urmare a cuceririi Constantinopolului, are loc formarea a două blocuri de state, ostile sau favorabile noii guvernări.

Favorabile latinilor – Imperiul latin din Constantinopol, Principatul Moreei și Regatul din Tesalonic.

Ostile latinilor – Imepriul din Trapezunt (unde s-au refugiat împărații comneni), Imperiul de la Niceea (condus de împărații Lascarizi) și Principatul Epirului (în vestul Greciei).

În procesul de alungare a latinilor din imperiu, un rol important l-au jucat împărații lascarizi din Niceea. Aceștia au reușit următoarele:

- însănătoșirea vieții economice în regiunea condusă de dînșii.

- refacerea păturii țăranilor și a armatei.

- redobîndirea Constantinopolului și unificarea mai multor teritorii imperiale (Thracia, Macedonia).

Dar la scurt timp, imperiul întră în declin, pentru tot restul existenței sale.

5. Prăbișirea definitivă (1282-1453)

Încă în anul 1274, împăratul Mihail Paleologul recunoaște primatul papei asupra Ortodoxiei. Iar din anul 1282 au loc primele pierderi teritoriale, definitive de această dată.

Din cauza luptelor interne, în imperiu au avut loc 3 războaie civile între anii 1321-1328; 1351-1354 și 1370-1390.

La nivel extern, pericolul era reprezentat de către sîrbi și otomani.

Lungul șir de pierderi teritoriale este următorul: 

1326 - turcii otomani cuceresc orașul Bursa.

1331 - este pierdută Niceea.

1354 – otomanii cuceresc cetatea Galiopol, apoi și întreaga Tracie.

1371 - victoria otomană la Cirmen.

1372 – împăratul devine vasal al otomanilor.

1389 – victoria otomană de la Cîmpia Mierlei, și transformarea Serbiei în pașalîc.

Cucerirea Constantinopolului de către otomani are loc la 29 mai 1453, punînd sfîrșit lungii perioade de agonie a statului bizantin. Ultimele rezistențe imperiale (la Trapezunt și Mistra) sunt înfrînte în anul 1461.

Astfel, a luat sfîrșit existența celei de-a doua Rome. Astăzi, teritoriul vechiului imperiul este împărțit între state musulmane (Turcia, Albania, Bosnia) și state creștine (Grecia, Bulgaria, Serbia, Macedonia, România).

Moștenirea culturală lăsată de Imperiul Bizantin a dăinuit însă prin intermediul Ortodoxiei, forța care a întărit popoarele creștine contra păgînilor și a transmis intacte valorile vechiului imperiu.

6. Cultura

Dintre autorii importanți ai epocii îi enumerăm pe:

- Georgios Acropolites, care a decris Imperiul din Niceea în cartea ”Exilul Nicean”.

- Nikefor Gregoras, autor al volumului ”Istoria romană”(1204-1359).

- Ioan Cantacuzino, care a scris cartea ”Istorii” (1320-1356).

- Ducas, care a scris ”Istoria turco-bizantină”.

- Ana Comena, autoarea volumului ”Alexiada”.

1. Economie și societate

Viața social-economică este marcată de 2 procese care au pecetluit declinul economic al imperiului. Acestea au fost:

Declinul vieții urbane și ascensiunea negustorilor venețieni.  Din cauza libertății de care se bucurau comercianții venețieni, aceștia au avansat în economia bizantină. S-a ajuns chiar la situația în care economia imperială era o anexă a celei venețiene. Moneda imperială se prăbușește total, începînd dominația florinului și ducatului vestic.

1028 - împăratul îi scutește pe aceștia de orice tip de taxe, acordîndu-le și un cartier în interiorul orașului (pînă atunci, negustorii străini fiind cazați in afara zidurilor Constantinopolului).

1111 – acordarea facilităților economice pentru pisani.

1169 – acordarea scutirilor economice pentu genovezi.

1171 –  venețienii sunt alungați pentru scurt timp din imperiu din cauza pericolului pe care-l reprezentau. În scurt timp, controlul lor se restabilește.

1182 –  răscoale populare în imperiu contre negustorilor străini.

1261 – împăratul Mihail Paleologul renunță la monopolul în Marea Neagră. În aceste condiții, negustorii italieni formează un stat în stat, datorită posesiunilor din regiune.

1340 –  prăbușirea totală a solidus-ului, după un mileniu de dominație în regiune. 

Al doilea proces social-economic a fost apariția relațiilor feudale. Rămași fără protecția din partea statului, țăranii liberi decad treptat în fața marilor proprietari, ajungînd țărani aserviți. Astfel, statul rămîne fără resurse militare, și bugetul imperial are de suferit. Iar themele practic dispar ca unități administrative.

Pronoia s-a manifestat prin acordarea de domenii marilor proprietari. Ei primeau teritoriul alături de țăranii aserviți de pe dînsul. În schimb, erau obligați să achite impozite și să se prezinte la război în caz de necesitate.

Apanajul avea un caracter ereditar. S-a dezvoltat ca practică mai ales în jurul marilor orașe, și teritoriile erau deținute de către apropiații împăraților din dinastiile poleologilor și angelilor. Acest fenomen a contribuit la feudalizarea statului.

Cu toate acestea, autoritatea feudurilor nu s-au bucurat de influența din Occident, împăratul avînd puterea de a interveni în orice moment în politica lor. Iar țăranii aserviți, numiți pareci, se bucurau de mai multe drepturi, în raport cu șerbii din vestul |Europei.

2. Organizarea de stat.

Dat fiind că situația externă era critică, puterea monarhică a încercat că centralizeze statul pe cît de tare posibil.

Alegerea împăratului revenea aristocrației, și în puțină parte Bisercii, în timp ce poporul, armata și senatul au decăzut complet.

Puterea imperială a crescut excesiv, și majoritatea funcțiilor de stat au fost concentrate în mîinile familiei imperiale. Aceste fenomen a cunoscut apogeul în timpul împăraților Paleologi.

Unicele funcții care s-au păstrat au fost:

Marele domestic – conducătorul armatei terestre.

Arhiducele – conducătorul flotei imperiale.

Șeful cancelariei – care semna decrete împăratului.

Marele logofăt – responsabil de trezoreria centrală.

3. Regimul aristocrației militare

Regimul aristocrației militare a durat pînă în anul 1204. El se împarte în două perioade distincte:

1081-1180 - în această perioadă, imperiul cunoaște evenimente precum:

- venirea la putere a aristocrației militare.

- menținerea centralizării statului.

- respingerea atacurilor armate normande.

- victoria contra pecenegilor de la Lebunion (1091).

- supunerea sîrbilor de către Ioan II Comnen.

- reocuparea Asiei Mici.

- recucerirea regiunilor Smirnium și Dalmația.

1180-1204 – este o perioadă de criză violentă, în care:

- este pierdută Asia Mică, ca urmare a înfrîngerii de la Myriokefalon.

- este pierdut teritoriul serbiei.

-  se formează Imperiul Româno-Bulgar, sub dinastia Asăneștilor (1185)

- regele F. Barbarosa este pe care de a cuceri Constantinopolul (1189).

- imperiul începe a plăti tribul lui Henric al VI-lea (1196).