5. Legea ajutorului reciproc

„Ajută-ţi fratele căzut în nenorocire. Nu-l lăsa.”

Solidaritatea este unul dintre elementele vitale pentru buna funcţionare a unui grup restrîns sau a unei societăţi întregi. Fără de ea este imposibilă atît buna vieţuire a grupului/societăţii pe timp de pace, cît şi pe timp de război. Şi din punct de vedere ortodox, şi din punct de  vedere moral, şi din punct de vedere civic, este o datorie să îţi ajuţi semenul căzut în necaz. Aşa a fost din timpuri străvechi şi pînă recent, cînd materialismul occidental a început a se manifesta în societatea românească.

Putem spune că, felul în care un creştin îşi ajută semenul căzut în nenorocire este în deplină concordanţă cu starea sa spirituală. Creştinul conştient îşi ajută necondiţionat fratele aflat în nenorocire, şi fără a aştepta o oarecare răsplată. Creştinul nepracticant vede în acest lucru o obligaţie greoaie, pe care o va îndeplini doar în rare cazuri. Şi în fine, omul materialist vede în necazul aproapelui doar „problemele personale” ale respectivului, şi prin urmare nu este obligat să-i sară în ajutor.

Analizînd istoria, obervăm că la general poporul nostru a trecut prin toate aceste trei stări spirituale. Pînă în secolul XIX am fost o societate profund creştină. După atacul civilizaţional din secolul XIX, efectuat prin „intelectualitatea” şcolită în Occident societatea românească a început să se tranforme treptat într-una creştin-nepracticantă.  Apoi, după genocidul comunist şi etnocidul european, am ajuns a fi o masă amorfă de puncte materiale.

Cineva va acuza din nou faptul implicăm aici Occidentul. Dar acest lucru este inevitabil. A vorbi despre declinul spiritual al poporului nostru, fără a aminti de rolul negativ pe care l-a jucat Occidentul, este o pierdere de timp. Este egal cu a vorbi despre fotosinteză, fără a arăta rolul pe are îl joacă lumina în acest proces.  Pe lîngă laşitatea noastră, a românilor, cea mai mare parte din vină o are Occidentul dimpreună cu „valorile” sale nihiliste. Ei sunt cei care ne-au rupt de la realitatea în care trăiam de 17 secole, impunîndu-ne un model de existenţă străin şi duşmănos nouă. 

Legiunea vine, prin această a cincea lege a cuibului, să repare atitudinea umană degradată în materialism. Într-o lume în care se punea tot mai mult accent pe individualism, a fost o îndrăznire să înaintezi teza ajutorării aproapelui. Să ne aducem aminte cum reacţiona societatea română de atunci.  Presa închinată intereselor oculte, intelectualii căzuţi şi duşmanii neamului românesc o luau în derîdere. În schimb, românii conştienţi de rostul lor înţelegeau chemarea, înscriindu-se cu miile în Legiune.

Pentru a conştietiza felul în care s-a răsfrînt învăţătura legionară asupra societăţii interbelice este de-ajuns să consultăm autorii contemporani. În marea lor parte, aceştia remarcau spiritul nobil al acestei învăţături. Aveau loc tabere de muncă, erau ajutaţi bătrîni neputincioşi sau familii sărace.

Alt aspect important este felul în care are loc gestul ajutorului. Dacă el este luat ca o obligaţie, sau dacă este privit ca o modalitate de a-ţi face publicitate electorală (cazul prim-ministrului nostru cu localităţile inundate) el se opreşte doar la nivelul material: ai dat nişte bani unui sărac, şi atît.

Cu totul altceva este atunci cînd ajuţi din dragoste. Educaţia legionară ne învaţă să ajutăm cu drag, să dăm şi haina de pe noi şi să nu aşteptăm răsplată.  Chiar dacă ai dăruit săracului de zece ori mai puţin decît un om de afaceri, chiar dacă în comparaţie cu magnatul X ai contribuit mai puţin la înălţarea unui lăcaş sfînt, efectul este cel puţin acelaşi dacă ai făcut acest lucru cu inima smerită. Uneori, apropierea sufletească faţă de cel căzut în necaz poate fi mult mai benefică decît un ajutor făcut făţarnic, în stilul USAID sau al „filantropiei” masonice. De ce? Fiindcă cel ce dă din puţinul pe care-l are o face din dragoste, pe cînd marii „filantropişti” ai zilelor noastre dau doar ceea ce le scapă printre degetele murdare de sîngele martirilor noştri ortodocşi.

„Adesea,  omul aflat în necaz,  s’ar simţi fericit şi ar recăpăta încredere în el şi în viaţă dac’ar simţi langă el o inima înţelegătoare, nu mai mult.” (Faust Brădescu)

Punerea în practică a acestei responsabilităţi sociale are două aspecte pozitive:

– material se depăşesc mai uşor probleme pe care oamenii le întîlnesc.

– spiritual se întăresc legăturile umane, se dă dovadă de sobornicitate, iar necazul şi durerea se pot preface în speranţă şi întărire sufletească.

Astăzi, poate mai mult ca niciodată oamenii sunt dispersaţi şi orbiţi de individualism. Iar dacă în perioada interbelică enunţarea îndemnului „ajută-ţi fratele căzut în nenorocire” era ceva îndrăzneţ, acum este „ceva nou şi inedit”.

Recostrucţia legăturii nevazute care ar reuni duhovniceşte acest neam va porni şi de la conştientizarea şi punerea în aplicare a acestei datorii creştine: ajutorarea celui aflat în nenorocire.

Anunțuri

Un răspuns

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: