3. Epoca de tranziție spre o Nouă Romă (330-630)

Deși sunt mai multe păreri privitor la data constituirii Imperiului Bizantin, majoritatea istoricilor consideră că data de 11 mai 330, atunci cînd a fost inaugurat oficial Constantinopolul, reprezintă începutul istoriei bizantine.

Perioada anilor 330-630 reprezintă etapa de tranziție spre o Nouă Romă. Ca aspecte principale ale epocii putem enumera: decărea Romei și afirmarea Constantinopolului, trecerea de la păgînism la creștinism, mutarea centrului de greutate al economiei din Peninsula Italică spre estul mediteranei, etc.

Alte date pentru începerea istorirei Bizantine ar fi:

– împărțirea definitivă a Imperiului sub Teodosie I în anul 395.

–  domnia lui Iustinian I (527-565).

– guvernarea lui Heracliu (610-641).

1. Dezvoltarea economică.

Înființarea și dezvoltarea rapidă a orașului de pe malul Bosforului a avut loc datorită următorilor factori:

– așezarea importantă din punct de vedere strategic (care a adus beneficii economice, politice și militare).

– decăderea politică a Romei și instabilitatea din Vestul Europei.

În timpul guvernării sale, împăratul Constantin cel Mare a reușit să pună bazele ideologice, politice și economice ale viitorului stat, care avea să cunoască o evoluție diferită de cea a Imperiului Roman de apus. Dintre măsurile luate de dînsul putem enumera:

– mutarea centrului activității politice și economice în jurul Constantinopolului.

– recunoașterea oficială a creștinismului ca religie cu drepturi egale (313).

– numeroare reforme la nivel fiscal, financiar, economic, etc.

Așezarea favorabilă a noii metropole, precum și politica abilă a împăraților bizantini au condiționat dezvoltarea rapidă a economiei imperiale. Cele mai dezvoltare ramuri ale sale erau:

– negoțul (datorită așezării la intersecția marilor drumuri comerciale).

– producția de armament.

– prelucrarea mătăsii (secretul căreia a fost aflat în timpul domniei lui Iustinian I).

Putem enumera și alte aspecte economice ale Imperiului Bizantin din primele secole de existență:

– includerea controlului statului asupra producției agricole și meșteșugărești, precum și asupra vieții comerciale.

– responsabilizarea producătorului (meseriaș, agricultor) de calitatea producției sale.

– calcularea impozitelor în funcție de capacitatea de muncă a țăranului.

– baterea unei noi monede, solidus, care a dominat relațiile comerciale din zonă aproximativ o mie de ani.

– scăderea ponderii sclavilor în raport cu țăranii liberi și meseriașii.

– formarea în zonele orientale (Africa, Palestina, Siria) a marii aristocrații funciare.

– păstrarea orînduirilor agricole tradiționale în Balcani și Asia Mică.

2. Organizarea de stat.

Bizanțul timpuriu ne prezintă un exemplu de stat centralizat, al cărui fundament ideologic a devenit crearea unei Noi Rome, în care dezordinea, păgînismul și descentralizarea să fie înlocuite prin stabilitate politică, valori creștine și orînduire ierarhică.

Surse ale ideologiei de stat bizantine: teoreticienii creștini (mai ales Eusebiu de Cezareea), filosofii neoplatonicieni și stoici.

Imperiul Bizantin era, conform concepției ideologice a vremii, emanația divinității însăși, replica terestră a Împărăției divine, carea avea misiunea providențială de a creștina popoarele lumii, înlocuind Pax Romana cu Pax Christiana.

Oficial, imperiul era denumit Imperium Romanorum, locuitorii săi – Rhomaioi, iar patria comună a locuitorilor – Romania.

Împăratul, conform aceleeași concepții ideologice era alesul divinității, superior oamenilor de rînd și egal apostolilor. Totodată, el era comandant militar suprem, unic legiuitor, judecător suprem, apărător al Bisericii.

Factorii de decizie  în alegerea împăratului erau: poporul, senatul, Biserica (începînd cu secolul) și armata (a cărei importanță decade începînd cu secolele V-VI).

Deși împăratul bizantin se bucura de puteri depline în stat, el nu putea înfăptui orice. Acțiunea și deciziile sale erau limitate de factori precum: senatul, armata, legislația, poporul, Biserica, tradiția. Creșterea importanței Bisericii în alegerea împăratului a fost materializată prin evenimente precum:

457 – pentru prima dată, un împărat (Leon I) este încoronat de Patriarhul de la Constantinopol.

491 – la întronare, împăratul trebuie să jure credință și devotament Ortodoxiei.

Alte funcții importante în stat erau:

magistrul suprem (avea în subordinea sa poliția imperială, poșta și arsenalurile imperiului, precum și armata de frontieră, cu un număr de circa 1200 de subordonați).

șeful cancelariei (împreună cu împăratul, elabora legi și semna decretele imperiale).

– iar controlul finanțelor statului era împărțit de doi funcționari: administratorul finanțelor publice și administratorul domeniului împărătesc.

Administrativ, imperiul era împărțit în:

4 prefecturi (Orient, Illyricum, Italia și Galia).

14 dioceze.

– 117 provincii.

În fiecare provincie, puterea era împărțită între șefi militari șiprefecți (sau eparhi).

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: