Vieru sau Gyr?

eroi

În această epocă a dezvoltării tehnologice nestăvilite literatura devine ceva străin copiilor. Chiar dacă elevii sunt obligaţi să înveţe poezii pe de rost şi să scrie eseuri postlecturale influenţa acestora asupra caracterului este cu mult mai mică decît era pe vremuri. Astăzi, din păcate, spoturile publicitare şi muzica comercială servită de copii în faţa televizorului încă de la vîrste fragede au o mai mare influenţă asupra copiilor decît poeziile de la şcoală. Şi cu toate acestea, o oarecare urmă este lăsată în gîndirea copiilor de către lirica studiată în licee.
Trebuie, dar, să atragem atenţie ce fel de poezii studiază copiii în şcoli.

O simplă privire aruncată asupra programelor şcolare de litaratură română ne descoperă ceva sumbru: cele mai multe dintre poezii au un caracter matriarhal, care îndeamnă la auto-resemnare, neputinţă, etc. şi nicăieri nu întîlnim vreun îndemn la luptă.
Copii noştri studiază versiunea cea mai paşnică şi mai inofensivă a „Mioriţei”, în care baciul moldovean pare să se resemneze neputincios în faţa sorţii. La fel, ei sunt impuşi să studieze doar poeziile lui Eminescu în care tema centrală este iubirea, contemplarea naturii, etc.  Se mai studiază poezii de Grigore Vieru cu subiect matriarhal sau ecologist (ex: „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi”).  Nu sunt contra acestor poeme, dar ele au un minus: nu impun un model demn de urmat pentru tinerii de mîine. Astfel, la capătul celor 12 clase copiii ajung să aibă un anume bagaj de cunoştinţe, dar sunt lipsiţi de un model pe care ar fi decişi să-l urmeze. În cea mai mare parte din cazuri, ei ajung să vadă modele demne de urmat în vedetele de la televizor, fără să ştie macăr că avem un cer de sfinţi şi eroi ai neamului. Citește în continuare

„Gînduri după eliberare” de Ioan Ianolide

ioan-ianolide„Nu jelim trecutul de dragul trecutului, ci din cauza golului şi nimicului care ne înghite.”

„Nimeni” – astfel se simţea fostul deţinut Ioan Ianolide după eliberarea din temniţă, în 1964. Un regim de detenţie a fost schimbat cu un altul – mai uman, dar totuşi sever şi sfîşietor prin absurditatea  „noii ordini” din România postbelică.

Undeva, pe la pagina 330 a cărţii „Întoarcerea la Hristos”, autorul ne oferă o reflecţie clară asupra stării spirituale şi sociale din acei ani. Este o viziune creştină, obiectivă, echilibrată. Spre final, sunt descrişi supravieţuitorii din închisorile comuniste din România şi felul în care erau trataţi de societate – prigoniţi de unii şi uitaţi de alţii. Vă invit să o citiţi.

„Trăim astăzi într-o lume plămădită rău şi dospită acru. Teama pluteşte peste suflete, în aer, în natură, pînă în soare. Nu mai există dragoste şi respect între oameni. Nu mai sunt sentimente, nu mai este nobleţe, a dispărut generozitatea. Oameniii suferă fără Dumnezeu şi-L caută, dar sunt luate măsuri severe ca să nu-L afle, căci comuniştii (democraţii de azi – n.a.) nu sunt dispuşi să împartă puterea cu el. 

Un popor civilizat, bogat, conştient de drepturile sale este un pericol. Un om cu credinţă, cu idei, cu idealuri este duşman din principiu. Idealul lor este un popor amorf, încovoiat, care să nu gîndească şi – Doamne fereşte! – să nu ajungă să acţioneze. Legea societăţii este dependenţa, căci poporul care aşteaptă cu mîna întînsă mila stăpînului poate fi strunit fără dificultăţi.  Citește în continuare

Toamna în viaţa de la sat

 Aud pe mulţi jeluindu-se că a venit toamna. Se plîng că s-a încheiat distracţia, că s-au început studiile şi că vine iarna cu cheltuielile sale mari pentru întreţinere. Alţii se mai plîng că vin zilele cu glod şi vreme bacoviană. La toate acestea se mai adaugă rutina lunilor de muncă care vin şi deja toţi, speriaţi, încep a intra în depresie.

Aceasta este valabil doar pentru locuitorii de la oraş, mai ales pentru cei care nu au simţit şi nu au trăit o toamnă la sat.

Cu totul altfel este aşteptată toamna de acei care au crescut şi trăiesc la sat. Toamna la sat reprezintă o perioadă specială pentru întraga comunitate, şi în special pentru gospodari. Gospodarul este cel ce încă mai păstrează cîte ceva din valorile şi principiile patriarhale, rustice. Este acela care încă mai trăieşte în comuniune cu natura. Gospodarul încă mai duce un mod de viaţă asemănător cu cel al primelor generaţii de români, cîştigîndu-şi existenţa din ceea ce îi oferă Dumnezeu din prelucrarea pămîntului. Iată de ce, pentru ţăranii care mai muncesc, toamna este un anotimp trăit cu o mare intensitate sufletească.

Anume în această perioadă este adusă acasă roada pe care Dumnezeu s-a îndurat să o dea celor ce se ostenesc să lucreze pămîntul. Porumbul este curăţit şi se pune la uscat în ogradă, pentru ca peste cîteva săptămîni să fie dus în hambar. De acolo, în timp de iarnă, ţăranul muncitor ia cît îi trebuie pentru întreţinerea orătăniilor.  Floarea soarelui, după ce este zvîntată, se ridică de obicei în podul casei, fiindcă este uşoară şi nu suprasolicită structura casei. Grîul la rîndul său, fie este dosit în podul casei, fie este aranjat frumos în saci, într-un loc ferit de umezeală sau şoareci.  Citește în continuare

O societate marxistă

Cu toate că de 20 de ani nu mai este sub influenţa directă a ateismului,  mentalitatea noastră socială încă se află cub influenţa celor 5 decenii de comunism.

Acest lucru îl putem observa din atitudinea pe care o au majoritatea cetăţenilor faţă de cler. De cele mai multe ori observăm o atitudine antipatică şi batjocoritoare. Acest tip de atitudine needucată este o moştenire a revoluţiei franceze şi a întregului proces de modernizare care a urmat-o. Fabulele, satirele şi alte glume în care se iau peste picior preoţii în special şi Biserica în general, sunt produsul acestui nou tip de mentalitate – modernizat, occidentalizat, cosmopolist, liberal. Este vorba de atitudinea pe care au avut-o toţi revoluţionarii de stînga de la 1789 încoace, fie că e vorba de Voltaire, Montesquieu, Kogălniceanu, Cuza, Lenin sau Kotovski.

Criticarea peste măsură a preoţilor şi batjocorirea lor este o atitudine de neîntîlnit şi de neconceput pentru poporul nostru. Populaţia rurală românească, încă de la formarea poporului român, a recunoscut în personalitatea preotului o autoritate socială şi duhovnicească importantă. La fel a fost şi în cazul domnitorilor români, marea majoritate a cărora au colaborat deschis şi fructuos cu Biserica şi cu preoţii: au ctitorit Biserici şi Mănăstiri, au deschis şcoli pe lîngă locaşurile de cult, au făcut donaţii importante pentru instituţiile ecleziastice din ţară şi  de peste hotare.

Nu trebuie să uităm importanţa colosală pe care au jucat-o unele feţe bisericeşti în afirmarea culturii româneşti în evul mediu: Mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei, Mitropoliţii Varlaam şi Dosoftei ai Moldovei sau Mitropolitul Petru Movilă al Kievului.   Citește în continuare

Colaborarea lui Horia Sima cu Antonescu

(adaptare după interviul dat de Horia Sima în 1977 lui Maurizio Cabona, publicat ulterior pe site-ul antisistem voxnr.com)


– Care a fost programul pe care l-aţi propus în timpul diarhiei cu Ion Antonescu din anii 1940-1941?

– Aveam un program simplu şi progresiv:

a) În politica externă – încadrarea, fără rezerve, a României în lupta anti-comunistă a puterilor Axei.

b) În politica internă – alegeri libere, cu participarea tuturor partidelor, în scopul legalizării revoluţiei legionare. În orice caz, am fi obţinut o majoritate colosală.

La început, generalul Antonescu era de acord cu planul meu. Totuşi, mai tîrziu, sub influenţa anturajului său şi şefilor vechilor partide, a renunţat. Partidele şi-au dat seama că ar putea suferi o grea înfrîngere în numele democraţiei, pe care nu au respectat-o deloc în timp ce au guvernat ţara.

Propria dictatură era mai mai comodă pentru Antonescu, căci el nu avea un partid sau alţi colegi cu care să împartă puterea. Era un om singur! Şi cum el avea deja planul său de a ne alunga de la putere, ideea alegerilor nu-i surîdea. Iată de ce nu a acceptat propunerea noastră.

c) În economie, propuneam imediata limitare a forţei capitalului iudiac, care acaparase 70% din bogăţiile naţionale. Antonescu chiar a luat unele măsuri în acest sens.

Totodată, interesul nostru era dirijat spre ţărănime, care trebuia salvată din mizerie şi dotată cu mijloacele indispensabile pentru a se elibera economic şi pentru a deveni un corp politic puternic, care ar avea de spus un cuvînt greu în politica naţională. Citește în continuare

Anii ’30 în memoria lui Horia Sima

(adaptat după voxnr.com)

– Ce funcţii aţi îndeplinit în perioada de pînă la numirea dumneavoastră în calitate de urmaş al Căpitanului la conducerea Legiunii?

– În perioada universitară am militat în organizaţiile studenţeşti, devenind în 1932 membru al Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini Români. După obţinerea diplomei am fost numit profesor în provincie. În această calitate, prin toate oraşele prin care am trecut, am fondat grupuri legionare.

Trebuie în acelaşi timp să înţelegem că în Mişcarea Legionară, la nivelul organizării locale, nu se proceda după sistemul partidist. Căpitanul nu numea şefi care să activeze doar la nivel politic în aria primită în stăpînire. El lăsa să lucreze iniţiativa legionarului. Astfel, şeful legionar îşi putea exercita influenţa şi talentul său de organizator. Poziţia în care era numit era recunoscută pe deplin de Căpitan doar după ce raporta Centrului reuşita activităţii sale. Avansarea era următoarea: „şef de cuib” – „şef de plasă” – „şef de regiune” – „comandant legionar”. De ce această procedură? Pentru că înainte de a avea dreptul să exercite anumite funcţii în Legiune, legionarul trebuia să dea dovadă că este apt de a conduce o unitate mai mică.

Astfel, şi eu am trecut prin cîteva examene. Înainte de a fi numit şef al regiunii „Banat” în 1935, am pus în fucţie mai multe grupuri locale legionare.  Întreaga Românie se împărţea în treisprezece regiuni.  Citește în continuare

Intrarea în Legiune şi activitatea legionară postbelică

 (adaptare după voxnr.com)

– Există la moment (anul 1977) relaţii de colaborare între Mişcarea Legionară şi alte mişcări naţionaliste europene?

– O colaborare la nivel de acţiuni nu există. Noi, în calitate de refugiaţi politici, nu avem libertatea de manifestare pe care o au camarazii din alte ţări. Noi nu ne putem amesteca în afacerile interne ale altor state. Statutul nostru de refugiaţi ne împiedică să participăm la viaţa politică a naţiunilor occidentale. Singura colaborare posibilă pentru noi este în domeniul ideologic: schimb de informaţii şi idei, publicarea cărţilor, broşurilor, revistelor, precum şi colaborarea cu publicaţiile naţionaliste străine.

Totuşi, chiar şi în acest domeniu, al ideologiei pure, ne ciocnim cu unele dificultăţi. Mişcările naţionaliste europene au problemele lor specifice, care nu coincid de fiecare dată cu punctul nostru de vedere. Pentru Mişcarea Legionară, cît şi pentru toate mişcările din spatele Cortinei de fier, prioritatea o constituie lupta pentru combaterea comunismului, pentru că ţările noastre se găsesc sub imperiul de la Moscova. Doar distrugînd comunismul mondial vom putea spera la renaşterea neamului nostru şi al celorlalte neamuri captive.

Totodată, anti-comunismul constituie o bază amplă de colaborare, în care ne putem regăsi cu toţii, pentru că acest pericol bate chiar şi la uşa Occidentului. Ceea ce ar fi un front anti-comunist generalizat, ca măsură supremă de renaştere a civilizaţiei occidentale, ar putea aduna diferite sectoare de opinie, diferite partide, care nu au numaidecît o doctrină naţionalistă, dar care sunt conştiente de teribilul pericol al comunismului sovietic, patronat de Moscova.  Citește în continuare