Despre rolul educaţiei creştine

copii creştiniSunt oameni care încă-şi pun întrebări cu privire la necesitatea educaţiei religioase pentru copii. Pornind de la unele convingeri filosofice agnostice, aceştia dintîi încearcă să ne convingă că copiilor nu trebuie să li se impună vreo religie, că copiii singuri trebuie să-şi aleagă credinţa pe care o vor urma.

Aceste idei sunt valabile pentru comunităţile, popoarele sinucigaşe. Noi însă, ca parte a unui popor născut creştin, avem dreptul şi datoria să nu fim de acord cu agnosticii. Noi, ca români cărora ne pasă de viitorul neamului acestuia trebuie să conştientizăm rolul imens pe care îl joacă educaţia creştină pentru un copil.

Copiii de azi sunt ostaşii, preoţii sau muncitorii de mîine. În dependenţă de educaţia pe care o vor primi, ei fie vor fi români demni, fie vor fi trădători. Educînd copiii în spiritul creştin, peste o generaţie vom avea conducători iubitori de ţară, muncitori cinstiţi, preoţi vrednici şi cu frică de Dumnezeu şi ostaşi mereu gata de luptă pentru apărarea neamului.
În schimb, educarea generaţiei de azi în spiritul libertinajului de sorginte postmodenistă, ne va aduce un viitor sumbru. Conducătorii de mîine vor fi laşi, trădători de ţară, corupţi. Preoţii de mîine vor conduce cu indiferenţă turma lui Hristos, iar ţara na va mai fi apărată de nimeni.

Să lăsăm însă faptele să vorbească. Mai jos este prefaţa lui Ioan Ianolide din cartea sa Citește în continuare

Anunțuri

Anii ’30 în memoria lui Horia Sima

(adaptat după voxnr.com)

– Ce funcţii aţi îndeplinit în perioada de pînă la numirea dumneavoastră în calitate de urmaş al Căpitanului la conducerea Legiunii?

– În perioada universitară am militat în organizaţiile studenţeşti, devenind în 1932 membru al Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini Români. După obţinerea diplomei am fost numit profesor în provincie. În această calitate, prin toate oraşele prin care am trecut, am fondat grupuri legionare.

Trebuie în acelaşi timp să înţelegem că în Mişcarea Legionară, la nivelul organizării locale, nu se proceda după sistemul partidist. Căpitanul nu numea şefi care să activeze doar la nivel politic în aria primită în stăpînire. El lăsa să lucreze iniţiativa legionarului. Astfel, şeful legionar îşi putea exercita influenţa şi talentul său de organizator. Poziţia în care era numit era recunoscută pe deplin de Căpitan doar după ce raporta Centrului reuşita activităţii sale. Avansarea era următoarea: „şef de cuib” – „şef de plasă” – „şef de regiune” – „comandant legionar”. De ce această procedură? Pentru că înainte de a avea dreptul să exercite anumite funcţii în Legiune, legionarul trebuia să dea dovadă că este apt de a conduce o unitate mai mică.

Astfel, şi eu am trecut prin cîteva examene. Înainte de a fi numit şef al regiunii „Banat” în 1935, am pus în fucţie mai multe grupuri locale legionare.  Întreaga Românie se împărţea în treisprezece regiuni.  Citește în continuare

Declinul Imperiului Bizantin (II)

4. Stăpînirea latină și revenirea parțială (1204-1282)

În anul 1204, în timpul celei de partra cruciade, occidentalii cuceresc orașul Constatinopol. Urmează o perioadă de jaf și crime, caracteristică spiritului barbar din vestul Europei. Cea mai mare parte a tezaurului Imperial a fost furat, la fel ca multe sfinte moaște. Ca urmare a cuceririi Constantinopolului, are loc formarea a două blocuri de state, ostile sau favorabile noii guvernări.

Favorabile latinilor – Imperiul latin din Constantinopol, Principatul Moreei și Regatul din Tesalonic.

Ostile latinilor – Imepriul din Trapezunt (unde s-au refugiat împărații comneni), Imperiul de la Niceea (condus de împărații Lascarizi) și Principatul Epirului (în vestul Greciei).

În procesul de alungare a latinilor din imperiu, un rol important l-au jucat împărații lascarizi din Niceea. Aceștia au reușit următoarele:

– însănătoșirea vieții economice în regiunea condusă de dînșii.

– refacerea păturii țăranilor și a armatei.

– redobîndirea Constantinopolului și unificarea mai multor teritorii imperiale (Thracia, Macedonia).

Dar la scurt timp, imperiul întră în declin, pentru tot restul existenței sale.

5. Prăbișirea definitivă (1282-1453)

Încă în anul 1274, împăratul Mihail Paleologul recunoaște primatul papei asupra Ortodoxiei. Iar din anul 1282 au loc primele pierderi teritoriale, definitive de această dată.

Din cauza luptelor interne, în imperiu au avut loc 3 războaie civile între anii 1321-1328; 1351-1354 și 1370-1390.

La nivel extern, pericolul era reprezentat de către sîrbi și otomani.

Lungul șir de pierderi teritoriale este următorul:  Citește în continuare

5. Declinul Imperiului Bizantin (1081-1453)

În intervalul istoric de după anul 1081 și pînă la anul 1453, Imperiul Bizantin își cunoaște perioada sa decădere. Scurte perioade de refacere, combinate cu altele de criză violentă au marcat ultima parte a istoriei Bizantine. Este perioada în care civilizația ortodoxă intră în declin geopolitic în fața celei islamice. Concomitent, renașterea italiană condiționează afirmarea civilizației occidentale și începutul ascensiunii vest-europene asupra întregii lumi.

1. Economie și societate

Viața social-economică este marcată de 2 procese care au pecetluit declinul economic al imperiului. Acestea au fost:

Declinul vieții urbane și ascensiunea negustorilor venețieni.  Din cauza libertății de care se bucurau comercianții venețieni, aceștia au avansat în economia bizantină. S-a ajuns chiar la situația în care economia imperială era o anexă a celei venețiene. Moneda imperială se prăbușește total, începînd dominația florinului și ducatului vestic.

1028 – împăratul îi scutește pe aceștia de orice tip de taxe, acordîndu-le și un cartier în interiorul orașului (pînă atunci, negustorii străini fiind cazați in afara zidurilor Constantinopolului).

1111 – acordarea facilităților economice pentru pisani.

1169 – acordarea scutirilor economice pentu genovezi.

1171 –  venețienii sunt alungați pentru scurt timp din imperiu din cauza pericolului pe care-l reprezentau. În scurt timp, controlul lor se restabilește.

1182 –  răscoale populare în imperiu contre negustorilor străini.

1261 – împăratul Mihail Paleologul renunță la monopolul în Marea Neagră. În aceste condiții, negustorii italieni formează un stat în stat, datorită posesiunilor din regiune.

1340 –  prăbușirea totală a solidus-ului, după un mileniu de dominație în regiune.  Citește în continuare

Perioada Bizanțului clasic (III)

5. Apogeul Imperiului Bizantin (842-1025)

Deși, trecut prin numeroase perioade de instablitate internă sau slăbiciune în fața dușanilor externi, Imperiul Bizantin a avut puterea de a-și reface forțele mereu. În fața pericolului arab, după a perioadă de instabilitate internă cauzată de luptele iconoclaste, și mai nou, în fața pretențiilor manifestate din Occident, statul Bizantin își cunoaște perioada sa cea mai infloritoare.

Acestă perioadă începe în 842, odată cu urcarea la tron a împăratului Mihail al III-lea Amorianul. După o domnie de 25 de ani a acestuia din urmă, la tronul din Constantinopol vine dinastia macedoneană. Aceasta i-a avut ca reprezantanți pe:

– Vasile I (867-886).

– Leon al VI-lea Înțeleptul (886-912).

– Constantin al VII-lea (912-959).

– Roman al II-lea (959-963).

– Vasile al II-lea (963-1025).

Începînd cu împărații macedoneni, tronul bizantin devine ereditar, fapt ce a conferit o puternică stabilitate instituției monarhice. Dintre realizările epocii enumerăm:

– elaborarea unor noi coduri de legi: ”Procheiron” și ”Basilicalele”, în 60 de volume (menite să îmbine ”Corpus juris civilis” al lui Justinian I cu ”Ecloga” lui Leon al III-lea).

– apărarea clasei țăranilor liberi în fața marilor proprietati și luarea de măsuri stricte contra înstrăinării pămîntului țăranilor.

– reafirmarea ideologiei imperiale de restabilire a imperiului universal.

– importante recuceriri teritoriale în Orient: Munții Taurus, Armenia, Mesopotamia, Siria, Palestina, Creta (961), Cipru(964).

– recucerirea Bulgariei (971), și apoi a întregii peninsule. Restabilirea controlului pe malul Dunării. Respingerea atacurilor ruso-kievene (968-971).

– păstrarea posesiunilor în sudul Italiei.

– creștinarea bulgarilor (864) și a slvilor de est (988).  Citește în continuare

Perioada Bizanțului clasic (II)

3. Lupta pentru supraviețuire (630-717)

Ascensiunea arabilor cauzează imperiului probleme serioase. Pe lîngă pierderea teritoriilor din Orientul Apropiat și Nordul Africii (Palestina, Siria, Egipt), însăși capitala statului este pusă în pericol. Au avut loc două asedii asupra Constantinopolului, în fața cărora, armatele bizantine au reușit să facă față.

674-678  are loc primul asediu asupra Constantinopolului. Yazid I, conducătorul arabilor nu a reușit să înfrîngă rezistența armatelor imperiale, precum și a puternicelor ziduri de apărare, ridicate de Teodosie I. A fost o victorie strategică a bizantinilor.

698 – este pierdută Catargina în fața arabilor. Acest eveniment a deshiscalea arabilor spre Spania.

717-718 – cel de-al doilea asediu arab asupra Constantinopolului. Armatele arabe terestre au suferit o grea înfrîngere în sub zidurile polisului, fiind decimate și de o epidemie de ciumă, și de atacurile bulgarilor. Iar flota arabă, în număr de 2560 de vase a fost nimicită cu ajutorul focului grecesc, doar 5 corăbii rămînînd întregi.

Tot în această perioadă are loc formarea primului Țarat al Bulgariei, în anul 679, sub conducerea lui Asparuch. Cu toate acestea, stăpînirea bizantină la gurile Dunării se menține, cu ajutorul flotei imperiale. Descoperirile arheologice au scos la iveală semne ale unei înfloritoare activități economice în secolele VI-VII.  Citește în continuare

4. Perioada Bizanțului clasic (630-1081)

Noua perioadă vine cu urmările cauzate de politica expansionistă dusă în secolul VI. Sunt pierdute majoritatea teritoriilor recucerite de Iustinian, precum și o mare parte din teritoriile balcanice și micrasiatice. Astfel, imperiul a ajuns într-o situație defavorabilă economic și militar.

În ciuda acestor pierderi teritoriale, societatea bizantină a cunoscut o lungă perioadă de înflorire. Noua perioadă se manifestă prin tăria clasei țărănești, prin organizarea strict ierarhică și apogeul instituției monarhice. Economia urbană este în plină ascensiune, în timp ce restrîngerea la Asia Mică și o mică parte din Balcani, a conferit imperiului unitate la nivel social, etnic și religios.

Totodată, are loc definitivarea procesului de elenizare a societății bizantine, iar Ortodoxia devina unica religie în stat.

1. Economie și societate.

Rolul stabilizator purtat de regiunea Asiei Mici s-a manifestat și la nivel social-economic. Pe scurt, principalele aspecte au fost:

– rolul de grînar al imperiului, purtat cîndva de Egipt, a fost preluat de Asia Mică.

– pierderea teritorilor în care era dezvoltată marea  proprietate, precum și instabilitatea militară a cauzat întărirea clasei țăranilor liberi. Cu toate acestea, domeniile aristocratice s-au păstrat într-un număr mai mic.

– în lumea rurală s-a păstrat încă mult timp vechea orînduire a obștii sătești, în care proprietatea comună era stăpînită în devălmășie, iar proprietatea privată era ereditară.

– în secolul VIII viața urbană intră pentru scurt timp în declin, din cauza scăderii schimburilor comerciale, a rarefierii monedei, și a dezurbanizării.

– pierderea controlului bazinului Mării Mediterane, și reorintarea spre bazainul Mărilor Egee și Neagră. Cu toate acestea, negustorii bizantini ajungea pînă în Occident, Orient și chiar la Marea Baltică.

– rolul sclavilor în procesul de producție decade, afirmîndu-se în schimb, țăranii liberi și meseriașii, răspunzători de calitatea muncii lor. Citește în continuare