Rostul luptei noastre

1. Cine suntem noi?

Noi, oamenii am fost creaţi de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa, pentru a ne bucura împreună cu el de frumuseţea Creaţiei. Însă, odată cu căderea în păcat, protopărinţii noştri au fost izgoniţi din grădina Domnului, pentru a trăi mai departe de acest pămînt, neprietenos.

De peste şapte milenii neamul omenesc trăieşte cu un singur rost: îndumnezeirea. Acest lucru, presupune lepădarea hainei păcatului strămoşesc şi căpătarea vieţii veşnice, prin desăvîrşire. Altfel spus, de la Adam încoace, rostul existenţei omului pe pămînt a fost întoarcerea sa în grădina Domnului, locul firesc al existenţei sale.

Condiţiile istorice şi naturale în care a avut şi are loc această grea epopee a omului pe pămînt a condus la răspîndirea sa pe întreg pămîntul. Totodată, a avut loc şi împărţirea omenirii în macro-comunităţi. Acestea, la rîndul lor, se deosebesc prin aşezarea geografică, prin ansamblul de tradiţii pe care le urmează sau prin modul de a reacţiona în diferite situaţii.

Dar, cel mai important criteriu de diviziune a civilizaţiilor este trăirea spirituală pe care o cultivă fiecare dintre ele. Credinţa este factorul principal de separare al civilizaţiilor. Altfel spus, ele diferă în dependenţă de răspunsul pe care îl dau întrebării: „Care este rostul omului pe pămînt?”.

Unele macro-comunităţi de oameni cred că rostul omului pe pămînt este despătimirea, chiar pînă la excluderea sentimentelor umane (budismul). Altele văd o legătură strînsă în oamenii vii şi cei morţi, ale căror duhuri sunt prezente în diferite obiecte sau fiinţe (africanii). Civilizaţia islamică vede rostul omului în repectarea legilor Coranului şi fie convertirea la islam a cît mai multor oameni, fie subjugarea lor, fie trecerea sabiei prin dînşii. Iar dacă au moarte de martir, îi aşteaptă o bucurie şi mai mare: 72 de femei pe lumea cealaltă… Citește în continuare

Radu Gyr în citate

„Era creştin desăvîrşit. A intrat în puşcărie cu fruntea sus şi a ieşit din puşcărie cu fruntea sus.” (Pr. Dimitrie Bejan)

Din mulţimea celor ce eu pătimit în temniţe, figura lui Radu Gyr se remarcă prin tragism şi verticalitate. Lupta continuă pe care a dus-o autorul poeziei „Sfintă tinereţe legionară” a lăsat frumoase amintiri celor alături de care a îndurat multe chinuri pentru dreapta credinţă.

Vă propun spre citire mai multe citate despre Radu Gyr, culese din scrierile colegilor săi de temniţă, pentru a ne face macăr o simplă închipuire despre vitejii din trecutul neîndepărtat al neamului nostru – tragic şi măreţ în acelaşi timp.

„În aceste momente de înălţare spirituală şi de trăire adîncă a fiinţei noastre, de undeva, dintr-o celulă, Radu Gyr singur colinda şi el cu noi. La fel, înfipt cu mîinile în zăbrele, trăia din farmecul colindului. Era creaţia lui. El spunea că nu mai este al lui, ci al neamului nostru românesc. A cunoscut în aceste clipe cele mai copleşitoare sentimente de mulţumire şi de omagiu adus celui mai mare poet care a cîntat durerile celor din închisoare. Este poetul pătimirii noastre, a neamului românesc. Nu cred că a fost vreun scriitor care să cunoască o mai mare satisfacţie şi mulţumire sufletească şi un adînc respect pentru opera lui, ca Radu Gyr. Am avut fericirea să stau cu el mult timp. Simt şi azi cum, strîngîndu-mă la pieptul lui, cu căldura sufletească de părinte, mă copleşea, mă fascina. El era patriarhul nostru şi comandantul nostru, al Aiudului întreg. Din gura lui am cules laude şi îndemn la rezistenţă. Îl păstrez în minte şi-n suflet pînă la moarte. „(Anastasie Brezescu,  „Lacrimi şi sînge”).

„Din cauza creaţiei lui poetice legionare,a suferit mult, sub toate regimurile. A fost unul dintre cei mai persecutaţi oameni din România. Şi putea şi el să se retragă comod din luptă şi să pactizeze cu inamicul, căutîndu-şi refugiul în cine ştie ce legaţie din străinătate. Niciodată n-a căutat nici cel puţin să se salveze peste hotare. Îl lega familia, îl lega pămîntul ţării, îl lega destinul lui tragic. Era un om de rară puritate sufletească şi de o rară modestie. Era urmărit pentru crima de a fi fost un mare poet – poate cel mai mare între cele două războaie – şi de-aşi fi pus talentul în slujba idealului naţional. Ultima sa poezie, „Piramida”, scrisă doar cu cîteva zile înainte de moarte, arcuită în viziune îi confirmă convingerea.” (Constantin Bucescu, „Permanenţe”).

„Este adevărat că la Aiud s-a aplicat, de regulă, regimul de iad. Numai din această realitate s-au putut naşte versurile lui Radu Gyr: Citește în continuare

Sf. Siluan Athonitul – Despre Har

O, Duhule Sfînt, drag eşti tu sufletului. Nu e cu putinţă să te descriu, dar sufletul cunoaşte venirea Ta, şi Tu dai pace minţii şi dulceaţă inimii. „Învăţaţi de la Mine, că sunt blînd şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”. Aceasta o spune Domnul despre Duhul Sfînt, căci numai în Duhul Sfînt îşi găseşte sufletul odihna desăvîrşită.

Fericiţi suntem noi, creştinii ortodocşi, pentru că mult ne iubeşte Domnul şi ne dă Harul Duhului Sfînt şi în Duhul Sfînt ne dă să vedem Slava lui. Dar ca să păstrăm Harul, trebuie să iubim pe vrăjmaşi şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate întristările (…)

Domnul iubeşte sufletul fericit care păzeşte curăţia sufletească şi trupească şi-i dă Harul Duhului Sfînt. Şi acest Har leagă sufletul să iubească pe Dumnezeu atît, încît din pricina dulceţii Duhului Sfînt el nu se mai poate rupe de Dumnezeu şi nesăturat năzuieşte spre El.

Cunosc un om pe care Domnul cel milostiv l-a cercetat cu Harul Său şi dacă l-ar fi întrebat pe el: „Vrei să-şi dau un Har mai mare?”, sufletul care e neputincios în trup ar fi spus: „Doamne, Tu vezi că dacă e mai mare nu-L sufăr şi mor…” Omul nu poate să poarte plinătatea Harului (…)

În fiecare zi hrănim trupul nostru şi respirăm aer ca el să trăiască. Dar pentru suflet avem nevoie de Domnul şi de Harul Duhului Sfînt, fără de care sufletul moare. Aşa cum soarele încălzeşte şi învie florile cîmpului, şi ele se întorc spre el, aşa şi sufletul care iubeşte pe Domnul este atras spre el şi-şi găseşte fericirea în El şi în marea lui bucurie vrea ca în toţi oamenii să fie în aceeaşi fericire (…) Citește în continuare

Părintele Ilie Imbrescu (1909-1949)

Părintele Ilie Imbrescu s-a născut pe 26 aprilie 1909 în satul Dalboşet, Caraş-Severin. A fost preot la Balcic şi Bucureşti. Pentru prima dată a fost arestat în Săptămîna Patimilor în anul 1938 şi dus în lagărul de la Miercurea-Ciuc. Ajunge şi în lagărul de la Sadaclia, format special pentru preoţii legionari deţinuţi, închişi de regele Carol al II-lea, în complicitate cu patriarhul Miron Cristea.

În acel lagăr, a îndurat alături de fraţii de suferinţă, cumplite suferinţe: foamete sufletească şi trupească, santinelele urlînd toată noaptea, din cinci în cinci minute, anume ca să nu poată dormi deţinuţii. „Numai în iad ar putea fi ceva mai rău decît acolo”, îşi amintea părintele mai tîrziu.

Este eliberat la 20 decembrie 1938, doar după ce a semnat un act impus de lepădare de legămîntul legionar.

Este din nou arestat în septembrie 1939, ca armare a uciderii lui Armand Călinescu. În anul 1940, publică volumul „Biserica şi Mişcarea Legionară”.

Este rearestat în martie 1948, şi condamnat în luma iulie a aceluiaşi an la 10 ani de temniţă grea şi 15 ani de muncă silnică. Cei care l-au cunoscut spun că a dus o viaţă de sfinţenie şi a murit ca un martir. În anul 1949, pe 19 noiembrie, moare la Aiud.

Mai jos reproducem cîteva fragmente din cartea sa „Biserica şi Mişcarea Legionară”:

„În acest punct, deci, se întîlnesc şi se contopesc, în una şi aceeaşi Chemare sfîntă, rosturile pe care le au de îndeplinit: Preotul, în slujba Bisericii şi pentru binecuvîntarea Neamului – Legionarul, în slujba Neamului şi pentru binecuvîntarea Bisericii. Orice preot adevărat, va fi, prin firea lucrurilor, şi legionar, aşa cum orice legionar, tot prin firea lucrurilor, va fi cel mai bun fiu al Bisericii. Că la noi, azi, mulţi slujitori ai Bisericii sunt cu totul altceva decît ceea ce trebuie să fie, este o dovadă mai mult că Mişcarea Legionară a fost rînduită tocmai la timp ca să fie gata a da din Neamul nostru şi Bisericii caracterele cele mai tari, pe care să fie altoit şi Darul Preoţiei fără batjocură… Citește în continuare

Sfinţi români recent canonizaţi (între 1992-2009)

Mai jos este lista sfinţilor români canonizaţi de Biserica Ortodoxă Română în perioada 1992-2009:

Sfinţi Ierarhi: Bretanion şi Teotim I al Tomisului, Iachint de Vicina, Niceta de Remesiana, Maxim Brancovici, Grigorie Dascălul şi Nifon, patriarhul Constantinopolului, Dosoftei şi Varlaam ai Moldovei, Petru Movilă al Kievului, Pahomie al Romanului, Iosif Stoica Mărturisitorul al Maramureşului, Ghelasie de la Rîmeţ, Leontie de la Rădăuţi, Ghenadie de la Putna.

Sfinţi Ierarhi Martiri: Tit, Efrem şi cei dimpreună cu dînsul, episcopi ai Tomisului, Irineu de Smirnium şi Dimitrie, diaconul său, Teodosie de la Brazi, mitropolitul Moldovei, Antim Ivireanul, mitropolitul Munteniei.  Citește în continuare

Totuşi, ce este extremismul?

Unul dintre termenii tot mai des utilizaţi în ultimul timp în societate este cel de „extremism”.  Cu toate că acest termen este utilizat destul de frecvent de presă, de către politicieni sau simpli cetăţeni, nu există o definiţie unanim acceptată a sa.

Dar, în încercarea de defini ce este, de fapt, extremismul, trebuie să ţinem cont de o realitate: în societatea noastră se confruntă două mari sisteme de valori: tradiţionalismul şi modernismul. Mai mult ca sigur, confruntarea dintre două civilizaţii incompatibile, precum este confruntarea dintre Ortodoxie şi Apus, impune automat fiecărui fenomen din societate două definiţii. O definiţie corespunde unui sistem de valori, iar a doua definiţie – sistemuli de valori opus.

Astfel, termenul de extremism, la fel ca alţi termeni precum „bine”, „dragoste” sau „perfecţiune”, nu poate avea o definiţie generală. În cazul nostru, al societăţii dintre Prut şi Nistru, avem două definiţii pentru termenul respectiv, lucru cauzat, după cam am mai specificat de ciocnirea a două sisteme de valori, diferite prin esenţă.

Să începem cu duşmanii. Conceputul apusean oferă termenului „etremism” următoarea definiţie:

„EXTREMÍSM s. n. Atitudine, doctrină a unor curente politice care, pe baza unor opinii, idei, păreri exagerate, unilaterale, extreme, urmăresc prin măsuri violente sau radicale să impună programul lor. – Din fr. extrémisme.”  (sursa: DEX98).

Observăm că definiţia oficială se rezumă doar la aspectul politic. Într-adevăr, acest termen este de esenţă politică, apărînd în epoca modernă. El reprezintă o armă ideologică foarte distructivă, folosită de promotorii democraţiei cu scopul de a-şi crea duşmani. Citește în continuare

Scrisorile lui Valeriu Gafencu

„Aveam totala convingere că sufăr pentru adevăr.”

(Valeriu Gafencu, martie 1946)


Pe lîngă mărturiile celor care l-au cunoscut direct, scrisorile lui Valeriu Gafencu reprezintă un aspect destul de important al vieţii martirului legionar. Acestea constituie o importantă sursă de informare şi un document istoric util pentru cei care doresc să cunoască mai bine viaţă sfîntului închisorilor.

Din scrisorile care au rămas de la mama şi surorile sale, aflăm că majoritatea acestora au fost scrise între anii 1942-1948, adică în timpul detenţiilor de la Aiud şi Galda de Jos. Posibil că au mai existat şi alte scrisori trimise din temniţă, însă pînă la moment, acestea nu se cunosc, cunoscîndu-se acele scrisori trimise familiei.

Trebuie să recunoaştem de la început, că ceea ce vom găsi în respectivele scrisori este de o imensă încărcătură duhovnicească. Dacă relatările altor deţinuţi despre Valeriu Gafencu vin să ne demonstreze comportamentul şi acţiunile mucenicului, în scrisorile sale noi descoperim trăirea sa spirituală, gîndurile sale.

Observăm că materialul ocupă o parte infimă în tematica scrisorilor sale, spre deosebire de spiritualitate, care este omniprezentă în fiecare frază scrisă de el. Tot ce a scris, se axează pe axa valorică indispensabilă unui român trăitor: credinţă sinceră, lupta cu păcatele, răbdarea, smerenia, familia creştină, dragostea de ţară, trancedentalul, conştientizarea rostului.  Pentru a ne convinge de cele enunţate mai sus, vom aduce cîteva citate din scrisorile sale:

Credinţa sinceră – „În viaţa aceasta credinţa e totul. De aceea, omul fără credinţă e mort. (octombrie 1942).

„Fără Hristos, Dumnezeul nostru, viaţa ar fi o totală zădărnicie, cu un singur scop: de a suferi fără nici o nădejde.” (mai 1943).

„Stau căzut în faţa icoanei, în genunchi, implorând milă, ajutor şi dragoste pentru mine şi pentru toţi ai mei, părinţi, rude, prieteni, binefăcători, vrăjmaşi.”   (februarie 1945).

„Şi fericirea adevărată nu poate fi decât aceea provenită din trăirea lui Hristos.” (octombrie 1945).

„În toate împrejurările roagă-te lui Dumnezeu să se împlinească voia Lui.” (ianuarie 1948).

„Cum poate trăi omul, această fiinţă micuţă, atâta fericire? Viaţa omului e un dar nepreţuit, e o minune şi eu mă străduiesc să devin prunc la suflet. După mii de suferinţe am realizat cea mai frumoasă prietenie din viaţa mea. Vom trăi toată viaţa unul pentru altul, Împărate Ceresc!” (noiembrie 1945).

„Să ne iubim unii pe alţii, să ne ajutăm cât mai mult şi să trăim cu gândul la Dumnezeu. Tot ceea ce facem, s-o facem nu ca pentru oameni, ci ca pentru Hristos. Eu stărui mereu să realizez în mine omul nou, creştinul. Sunt fericit şi tare mulţumit sufleteşte. ” (octombrie 1945). Citește în continuare