Gîndirea lui Jean Thiriart

În 1969, decepţionat de relativul eşec al mişcării sale precum şi de timiditatea prietenilor exteriori, Thiriart renunţă la militantismul combatant. În ciuda eforturilor unora dintre tinerii şcoliţi, „Europa Tînără” nu va supravieţui plecării iniţiatorului său. Totodată, are loc despărţirea şi de  filiala „Organizaţia Luptei pentru Popor din Germania” şi de filialele din Austria, Spania, Franţa, Italia şi Elveţia.

Jean Thiriart iese din exilul politic în 1991 şi susţine crearea Frontului European de Eliberare, în care el vedea singurul succesor al „Europei Tinere”. Alături de unii membri ai acestui Front a avut o întrevedere în 1992 la Moscova cu oponenţii lui Boris Eliţîn. Din păcate, la scurt timp de la revenirea în Belgia, Thiriart suferă un atac de cord, lăsînd încă neterminate mai multe opere teoretice în care analiza evoluţia necesară pentru militantismul anti-american, precum şi cercetări despre căderea URSS-ului.  Citește în continuare

Jean Thiriart, teoreticianul revoluţiei europene

Puţini sunt francezii cărora numele de „Jean Thiriart” le spune ceva. Totuşi, între 1960 şi 1969, prin intermediul organizaţiei europeene transnaţionale „Europa Tînără” şi a ziarului lunar „Naţiunea Europeană”, acesta făcea prima încercare, rămasă neegalată, de creare a unui partid naţionalist european. Viziunile ideologice erau bine definite în scrierile sale, care şi astăzi formează un corp doctrinar pentru o parte însemnată a mişcărilor naţionaliste din Europa.

Născut într-o mare familie liberală din Liège (Belgia) care nutrea puternice simpatii pentru stîngism, Jean Thiriart şi-a început activitatea în organizaţia „Garda Tînără Socialistă” şi în „Uniunea Socialistă Anti-Fascistă”. Apoi, în timpul celui de-al doilea război mondial a făcut parte din „Fichte Bund” (o ligă inspirată de mişcările naţional-bolşevice din Hamburg-ul anilor 1920) iar apoi – din gruparea „Amicii Marelui Reich German”, asociaţie care regrupa în Belgia elementele de extremă stîngă favorabile unei colaborări europene, şi în acelaşi timp – anexării la cel de-al III-lea Reich.

Condamnat la trei ani de detenţie după „Eliberarea” din 1945, Thiriart reapare în politică abia în anul 1960, participînd, cu ocazia decolonizării statului Congo, la fondarea Comitetului de Acţiune şi de Apărare al belgienilor din Africa, care  devenit cîteva săptămîni mai tîrziu – Mişcarea de Acţiune Civică. În puţin timp, Jean Thiriart transformă acest mic grup într-o structură revoluţionară eficace care – ţinînd cont de schimbările politice din Franţa acelor ani – va servi ca o trambulină pentru începerea unei revoluţii naţionale europene.  Citește în continuare

Spaţiul balcanic – perspective

După căderea blocului socialist, regiunea balcanică a intrat într-o nouă etapă istorică. Unii numesc acestă etapă ca „tranziţia de la economia planificată la cea de piaţă” sau „tranziţia de la comunism spre capitalism”.

Slăbite din punct de vedere identitar, ţările ortodoxe din Balcani s-au pomenit neputincioase în faţa atacului informaţional şi ideologic care vine din Occident. În aceşti 20 de ani, în loc să se fortifice, identitatea popoarelor a degradat şi mai mult, continuîndu-se procesul început în comunism.

Economic, ţările balcanice au fost puse faţă în faţă cu maşinăria tehnoglobalistă europeană. Gradul ridicat de corupţie ce s-a instalat după anii 90, la care s-a adăudat şi inegalitatea în concurenţa „liberă” cu marile companii transnaţionale au cauzat crize economice grave. Privatizările, atragerea investitorilor străini şi oligarhismul accentuat au pus la pămînt economia est-europeană.

Politic, nu a avut loc ceea ce trebuia să aibă loc. Noua formă de orînduire politică, care să înlocuiască comunismul, trebuia să fie căutată în trecutul glorios al spaţiului balcanic şi adaptată la noile realităţi. Din păcate, criza identitară a favorizat adoptarea docilă a sistemului democratic. Astfel, sistemul de ocupaţie sovietic a fost înlocuit cu un altul, puţin mai diplomatic, mai generos, însă la fel de distrugător.

Trei din ţările balcanice (Grecia, România şi Bulgaria) au devenit membre ale Uniunii Europene. Altele îşi manifestă tot mai sporit interesul de a se alătura (Serbia, Macedonia, Muntenegru şi mai nou, Moldova). Era şi de aşteptat să se întîmple astfel, luînd în consideraţie monopolul ideologic instituit de marea forţă occidentală în răsăritul Europei după 1990 (favorizarea şi susţinerea politicienilor fideli, înlăturarea violentă a conducătorilor rebeli, finanaţarea mass-mediei servile, etc.)

Mai toţi intelectualii şi politicienii din regiunea sus-numită văd perspectiva europeană ca pe o salvare din trecutul comunist. Însă aceştia nu sunt adevăraţii intelectuali, ci simple marionete în „mîna invizibilă” a politicii mondiale. Altminteri, de ce oare intelectualii care s-au opus şi se opun europenizării sunt reduşi la tăcere?

Privind la rece situaţia, nu încape loc de îndoială că integrarea europeană a spaţiului balcanic nu a fost cea mai bună soluţie de rezolvare a problemei.

După cum am enunţat mai sus, din toate puntele de vedere popoarele balcanice au avut de suferit: identitar – s-a accentuat procesul de degradare, ecomonic – am devenit colonii occidentale, iar politic – democraţia occidentală nu se deosebeşte esenţial de comunism (care este tot de origine occidentală).

Ba mai mult, atunci cînd atitudinea reacţionară a  lui Slobodan Milosevici nu a convenit mai marilor lumii acesteia, armatele NATO au au adus democraţia pe aripile avioanelor de luptă care au bombardat Serbia. Şi nu în ultimul rînd, să nu uităm că Occidentul ne priveşte aşa cum ne-a privit din totdeauna: ca pe o pradă ieftină, pe care se pot experimenta ideologii distructive precum comunismul. Citește în continuare

Eminescu despre reforma agrară

Odată cu formarea statului român de sorginte modernă în 1859, are loc implementarea unor reforme cu caracter politic, economic, social şi administrativ, în stare să pregătească terenul pentru dezastrul general care avea să lovească poporul român în următorii ani.

Mihai Eminescu, pentru unii cunoscut ca un poet romantic, iar pentru alţii ca puternic gazetar conservator şi apărător al interesului naţional a fost printre puţinii care a avut curajul să arate defectele şi urmările negative ale implementării unor reforme de tip occidental într-un spaţiu valoric diferit, cum este cel est-răsăritean.

În cele ce urmează, voi publica fragmente dintr-un articol scris la 21 iunie 1879 în ziarul „Timpul”, în care Mihai Eminescu critică cu argumente solide reforma agrară şi codul civil.

„(…) Între variile schimbări care s-au săvîrşit în România de la 1859 în ordinea publică şi privată e şi libertatea absolută consacrată pentru creditor prin noul cod civil de a-şi stipula pentru lucrurile date foloase de orice fel şi nelimitate. 

Esperienţele s-au făcut, efectele s-au produs, – şi ne putem întreba care a fost influenţa acelei libertăţi pentru locuitorul de la ţară, pentru meseriaş, pentru comerciant şi ce eserciţiu a făcut speculantul de acea libertate.  Şi mai întîi să vedem efectele produse asupra locuitorilor de la ţară (…).

Prin legea de la 1864 sătenii au fost emancipaţi de clacă şi de dijmă. Pe lîngă libertate li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra unei mici părţi de pămînt pentru arătură şi fînaţ, pentru care însă ei sunt obligaţi a plăti o anuitate de despăgubire.  Citește în continuare

Export de revoluţie. Libia.


Chiar dacă majoritatea opiniei publice internaţionale apreciază evenimentele din Libia ca fiind ceva pozitiv şi este de acord cu toate acţiunile îndreptate contra guvernării unui stat suveran din Africa de Nord, cred că nu am face nimic ieşit din comun dacă am publica şi un punct de vedere alternativ.

Nicolai Starikov, un economist şi jurnalist rus a scos la iveală mai multe aspecte mai puţin mediatizate ale evenimentelor din Libia, pe care le-a expus într-un mic filmuleţ, pe care l-am postat mai sus.

Mai jos, urmează traducerea:

„Vă vom prezenta un material interesant, care va arăta foarte clar adevăratele rădăcini ale revoluţiei libiene.

Vă veţi da seama că manifestanţii au arme străine noi, pe care nici forţele militare libiene nu le utilizează.

Instructori care vin din străinătate, arme care vin din străinătate, bani care vin din străinătate, scenarii străine şi sînge libian…

Cînd imaginile din Libia au început a ajunge la noi (toate fiind făcute de jurnalişti occidentali, prezentînd punctul de vedere al celor care erau de partea manifestanţilor), în ciuda caracterului parţial al acesor fotografii, ele au oferit un bogat material pentru studierea situaţiei date. Citește în continuare

Intrăm în datorii, însă toţi tac.

„Daţi-mi controlul banilor unei naţiuni, şi nu-mi mai pasă cine îi face legile” (evreul Mayer Amschel Roschild (1744-1812)

fondatorul imperiului bancar Roschild)

„Sînt două metode de a cuceri şi de a înrobi o naţiune. Una este prin sasbie, a doua este prin îndatorare…” (Adam Smith)

Se ştie foarte bine că în ziua de azi multe lucruri sunt ferite de ochii lumii. S-ar putea de spus că aşa a fost dintotdeauna, însă astăzi, aceste lucruri au loc la cote maxime. Acesta şi este specificul lumii moderne – adevăratele decizii se iau în umbră, în cercuri închise, pe cînd „prostimea” nu are acces direct la ele.

Argumente pro-europene precum „transparenţa” sau „imparţialitatea” nu sunt decît nişte farduri cu care sistemul care ne susbjugă îşi maschează odioasele fapte pe care le face. Cele mai importante decizii la nivel mondial,  care infuenţează direct viitorul nostru sunt luate pe ascuns, de către cei ce aparţin sistemului. Opinia nostră, a celora ce reprezentăm „prostimea” pentru ei nu, nu este luată în seamă. Pentru ei altceva este important – atingerea cu orice preţ a scopurilor talmudice pe care şi le-au pus în faţă.

La ochii şi urechile noastre nu ajunge decît ceea ce doresc ei ca noi să auzim şi să vedem. Or, în cel mai bun caz – mai ajunge cîte o informaţie scăpată printre degetele acestui sistem duşmănos nouă. Noi, în calitate de mase (goimi, poate) nu avem dreptul să ştim decît ceea ce convine sistemului. Şi, prin conluzie logică – trebuie să gîndim doar ceea ce convine sistemului.

Adevărul în tot ceea ce se întîmplă în ziua de azi ne este ascuns, fiind muşumalizat cu ajutorul mass-mediei sau a „luptelor” politice ce nu se mai termină. Toată societatea este incinsă în această „horă” ameţitoare a lumii contemporane: modă, ştiri mondene, zvonuri de prin show-biz, politicianism, etc.  Domeniul informaţional este încărcat pînă peste posibilităţile noastre de asimilare: unde nu te întorci doar informaţie, ştiri, publicitate, emisiuni, radio, televiziune, sute de ziare. Citește în continuare

Tu încă nu eşti „Pro-Europa”?

Recent, în vîlva politică de la Chişinău s-a format încă aşa-zis forum civic pentru prostirea electoratului: Forumul civic „Pro-Europa”. Este format în mare parte de intelectuali falşi, membri de ONG-uri, directori de ziare, directori de posturi de radio, etc. Dar, să vedem care este rostul acestei mase de manevră/manevrator de mase.

Citeşti scopurile forumului dat şi te îngrozeşti. Îţi vine să te bagi în pămînt cînd vezi unde vor să ne ducă intelectualii noştri grupaţi în acest forum cît se poate de anti-românesc. Iată care este aspiraţia grupului respectiv:

  • „susţinerea vectorului european de dezvoltare al Republicii Moldova, unica direcţie strategică asumată de întreaga societate care poate să contribue la o reală şi rapidă îmbunătăţire a calităţii vieţii cetăţenilor.

Stai şi te întrebi: de cînd „vectorul european” ar reprezenta „unica soluţie strategică care poate să contribuie la o reală şi rapidă îmbunătăţire a calităţii vieţii cetăţenilor?

Ce ar însemna, de fapt, „vectorul european”? Dacă ar fi să medităm sincer, ajungem necondiţionat la concluzia că prin acest termen se are în vedere intergarea socială, politică, economică, culturală şi spirituală a poporului nostru în sistemul occidental.

Este acesta un lucru bun?

Înrobirea economică prin îndatorare faţă de băncile de tip BM sau FMI (a se vedea art.104 din Tratatul de la Maastricht) poate fi numită ca „îmbunătăţire a vieţii cetăţeanului”?

Poţi numi implimentarea sistemului politic occidental ca fiind ceva folositor?

Avem noi de cîştigat vreo ceva de pe urma europenizării culturii noastre?

Dar de pe urma „ecumenizării” Ortodoxiei?

Poate să ne ajute cu vreo ceva implementarea sistemului social european, cu toate ineficienţele sale evidente (eşecul multiculturalismului, toleranţa absurdă, etc.)? Citește în continuare