Identitatea noastră nu este în monumente

iyeaMare isterie şi cu monumentele estea istorice. Care ar fi scopul acestei tendinţe? Merită de aruncat banii enormi pe restabilirea unor cocioabe? Sau, ce ar fi mai bine: să construim noi obiective arhitecturale care să fie apreciate de urmaşi, sau să facem proteste contra dărîmării unui sărai de două veacuri care nu aduce nici un folos?

Cei mai mulţi fac vînt pe această temă deoarece socot că dacă s-ar reface construcţiile arhitecturale din sec. XIX, am putea atrage pe viitor mai mulţi turişti şi bani în buget. Haideţi atunci să dezvoltăm şi turismul sexual, aceasta la fel ar aduce venituri considerabile în unele condiţii… Unicul model de „turism” benefic este pelerinajul, adică prezentarea identităţii noastre spirituale în faţa străinilor. Dacă străinii vor să viziteze ţara asta, lasă să o facă, dar să ne prezentăm în faţa lor ca oameni serioşi, demni, nu ca afacerişti care îşi vînd identitatea pentru un procent în plus de venit. Banii se pot face altfel, cinstit şi onorabil, nu prin traficarea trecutului nostru.

Alt aspect este duhul în care se face „protejarea unui monument istoric”. Referitor la unele biserici vechi, aflate în stare avansată de degradare, pionierii retro-ului arhitectural aduc ca argument doar simpla importanţă arhitecturală a construcţiei respective şi îi doare în cot de importanţa sa spirituală, duhovnicească. La fel şi cu majoritatea cocioabelor de prin centrul Chişinăului, care în trecut au fost în marea lor parte locuite de jidanii care subjugau populaţa locală şi o otrăveau cu rachiu contrafăcut. Aceiaşi pionieri aduc ca argument doar „frumuseţea” acestor căsuţe, importanţa lor istorică. Pentru un român de treabă, casele respective din centrul Chişinăului în care au locuit generaţii de jidani vrăjmaşi, nu au absolut nici o importanţă istorică. În acele case au locuit nişte posedaţi care au distrus prin rachiu şi comerţul cu alte otrăvuri demnitatea acestui popor? Despre ce fel de importanţă istorică poate fi vorba? Citește în continuare

Iranul îşi reiterează susţinerea pentru Siria

20130203-134522_h465230Preşedintele Siriei, Bashar al-Assad a declarat că atacul israelian asupra unui centru de cercetări ştiinţifice din oraşul Jarmaya denotă rolul jucat de Israel în colaborarea cu forţele externe ostile în destabilizarea, slăbirea şi forţarea Siriei de a prelua principiile pan-arabe.

În cadrul întîlnirii avute cu secretarul Consiliului Suprem al Securităţii Naţionale iraniene, Saeed Jalili, al-Asssad a subliniat că Siria este pregătită să facă faţă schimbărilor actuale şi să respingă orice agresiune asupra poporului, istoriei şi culturii siriene. Acest lucru este posibil graţie conştiinţei sirienilor de rînd, datorită forţei Armatei siriene şi a adeziunii la tabăra rezistenţei naţionale.

Jalili a fost de acord cu afirmaţiile liderului sirian, referitor la agresiunea israeliană, subliniiind totodată, suportul nelimitat pe care Iranul este capabil să-l acorde poporului sirian, agresat de forţele sioniste, precum şi dorinţa de colaborare cu Siria întru confruntarea conspiraţiilor externe care doresc destabilizarea situaţiei în regiune.

În acelaşi timp, Jalili a menţionat că Iranul apreciază soluţia propusă de al-Assad pentru rezolvarea problemei interne şi paşii întreprinşi de guvenul sirian pentru implementarea acesteia. Saeed Jalili a reiterat disponibilitatea Teheranului de a acorda orice ajutor pentru a dezvolta dialogul intern în Siria, conştient că aceasta este unica cale de depăşire a crizei.  Citește în continuare

Pînă unde poate să ajungă ura jidovilor faţă de creştini…

sf-valeriu-gafencu-zegheMotto: „Antisemit nu a fost Hristos, ci Iuda, Ana, Caiafa si poporul care a cerut rastignirea. Antisemiti nu sunt crestinii, ci evreii care lupta impotriva evidentei, căci ei stiu bine ca Hristos este Dumnezeu, dar prin Talmud si Cabala au rastalmacit învatatura revelata a Vechiului Testament. Ei se închina fie vitelului de aur impotriva Dumnezeului lui Moise, fie lui satana impotriva adevarului lui Hristos. Poporul evreu L-a dat pe Hristos, dar e incapabil sa-L urmeze, căci el însusi se considera Hristos – iata culmea demonismului la care a ajuns!”

(Cartea „Întoarcearea la Hristos”, Ioan Ianolide)

Institutul „Ellie Wiesel” din România cere primăriei Tîrgu Ocna să retragă titlul de cetăţean de onoare al oraşului adordat post mortem lui Valeriu Gafencu. Asta sub pretextul că sfîntul ar fi fost membru al unei organizaţii antisemite, fapt pentru care a fost condamnat de statul român de două ori.

Titlul de cetăţean de onoare al oraşului Tîrgu Ocna i-a fost acordat lui Valeriu Gafencu la data de 10 februarie 2009, de către Consiliul local al oraşului sus-numit. Faptul a avut loc în ajunul împlinirii a 57 de ani de la trecerea la cele veşnice a Sfîntului Închisorilor, la iniţiativa Federaţiei Asociaţiilor Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti şi a asociaţiei „Prezent!”.

Nu vom pierde timpul prin a răspunde cu aceeaşi monedă acţiunii lipsită de simţ omenesc şi demnitate a grupului de evrei (acţiune tipică rasei din care dînşii fac parte). Ne vom opri doar la a aduce în evidenţă unele aspecte legate de acest subiect. Suntem siguri că cititorii sinceri şi neintenţionaţi vor pătrunde în esenţa lucrurilor, şi-şi vor da seama în final de lipsa de adevăr şi bun simţ a cererii înaintate de reprezentanţii Institutului „Elie Wiesel”. Aşadar:

– organizaţia din care a făcut parte Valeriu Gafencu nu a fost condamnată de tribunalul de la Nurnberg ca fiind fascistă, antisemită, sau că ar fi comis crime de război. Citește în continuare

Vieru sau Gyr?

eroi

În această epocă a dezvoltării tehnologice nestăvilite literatura devine ceva străin copiilor. Chiar dacă elevii sunt obligaţi să înveţe poezii pe de rost şi să scrie eseuri postlecturale influenţa acestora asupra caracterului este cu mult mai mică decît era pe vremuri. Astăzi, din păcate, spoturile publicitare şi muzica comercială servită de copii în faţa televizorului încă de la vîrste fragede au o mai mare influenţă asupra copiilor decît poeziile de la şcoală. Şi cu toate acestea, o oarecare urmă este lăsată în gîndirea copiilor de către lirica studiată în licee.
Trebuie, dar, să atragem atenţie ce fel de poezii studiază copiii în şcoli.

O simplă privire aruncată asupra programelor şcolare de litaratură română ne descoperă ceva sumbru: cele mai multe dintre poezii au un caracter matriarhal, care îndeamnă la auto-resemnare, neputinţă, etc. şi nicăieri nu întîlnim vreun îndemn la luptă.
Copii noştri studiază versiunea cea mai paşnică şi mai inofensivă a „Mioriţei”, în care baciul moldovean pare să se resemneze neputincios în faţa sorţii. La fel, ei sunt impuşi să studieze doar poeziile lui Eminescu în care tema centrală este iubirea, contemplarea naturii, etc.  Se mai studiază poezii de Grigore Vieru cu subiect matriarhal sau ecologist (ex: „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi”).  Nu sunt contra acestor poeme, dar ele au un minus: nu impun un model demn de urmat pentru tinerii de mîine. Astfel, la capătul celor 12 clase copiii ajung să aibă un anume bagaj de cunoştinţe, dar sunt lipsiţi de un model pe care ar fi decişi să-l urmeze. În cea mai mare parte din cazuri, ei ajung să vadă modele demne de urmat în vedetele de la televizor, fără să ştie macăr că avem un cer de sfinţi şi eroi ai neamului. Citește în continuare

„Gînduri după eliberare” de Ioan Ianolide

ioan-ianolide„Nu jelim trecutul de dragul trecutului, ci din cauza golului şi nimicului care ne înghite.”

„Nimeni” – astfel se simţea fostul deţinut Ioan Ianolide după eliberarea din temniţă, în 1964. Un regim de detenţie a fost schimbat cu un altul – mai uman, dar totuşi sever şi sfîşietor prin absurditatea  „noii ordini” din România postbelică.

Undeva, pe la pagina 330 a cărţii „Întoarcerea la Hristos”, autorul ne oferă o reflecţie clară asupra stării spirituale şi sociale din acei ani. Este o viziune creştină, obiectivă, echilibrată. Spre final, sunt descrişi supravieţuitorii din închisorile comuniste din România şi felul în care erau trataţi de societate – prigoniţi de unii şi uitaţi de alţii. Vă invit să o citiţi.

„Trăim astăzi într-o lume plămădită rău şi dospită acru. Teama pluteşte peste suflete, în aer, în natură, pînă în soare. Nu mai există dragoste şi respect între oameni. Nu mai sunt sentimente, nu mai este nobleţe, a dispărut generozitatea. Oameniii suferă fără Dumnezeu şi-L caută, dar sunt luate măsuri severe ca să nu-L afle, căci comuniştii (democraţii de azi – n.a.) nu sunt dispuşi să împartă puterea cu el. 

Un popor civilizat, bogat, conştient de drepturile sale este un pericol. Un om cu credinţă, cu idei, cu idealuri este duşman din principiu. Idealul lor este un popor amorf, încovoiat, care să nu gîndească şi – Doamne fereşte! – să nu ajungă să acţioneze. Legea societăţii este dependenţa, căci poporul care aşteaptă cu mîna întînsă mila stăpînului poate fi strunit fără dificultăţi.  Citește în continuare

Despre rolul educaţiei creştine

copii creştiniSunt oameni care încă-şi pun întrebări cu privire la necesitatea educaţiei religioase pentru copii. Pornind de la unele convingeri filosofice agnostice, aceştia dintîi încearcă să ne convingă că copiilor nu trebuie să li se impună vreo religie, că copiii singuri trebuie să-şi aleagă credinţa pe care o vor urma.

Aceste idei sunt valabile pentru comunităţile, popoarele sinucigaşe. Noi însă, ca parte a unui popor născut creştin, avem dreptul şi datoria să nu fim de acord cu agnosticii. Noi, ca români cărora ne pasă de viitorul neamului acestuia trebuie să conştientizăm rolul imens pe care îl joacă educaţia creştină pentru un copil.

Copiii de azi sunt ostaşii, preoţii sau muncitorii de mîine. În dependenţă de educaţia pe care o vor primi, ei fie vor fi români demni, fie vor fi trădători. Educînd copiii în spiritul creştin, peste o generaţie vom avea conducători iubitori de ţară, muncitori cinstiţi, preoţi vrednici şi cu frică de Dumnezeu şi ostaşi mereu gata de luptă pentru apărarea neamului.
În schimb, educarea generaţiei de azi în spiritul libertinajului de sorginte postmodenistă, ne va aduce un viitor sumbru. Conducătorii de mîine vor fi laşi, trădători de ţară, corupţi. Preoţii de mîine vor conduce cu indiferenţă turma lui Hristos, iar ţara na va mai fi apărată de nimeni.

Să lăsăm însă faptele să vorbească. Mai jos este prefaţa lui Ioan Ianolide din cartea sa Citește în continuare

Toamna în viaţa de la sat

 Aud pe mulţi jeluindu-se că a venit toamna. Se plîng că s-a încheiat distracţia, că s-au început studiile şi că vine iarna cu cheltuielile sale mari pentru întreţinere. Alţii se mai plîng că vin zilele cu glod şi vreme bacoviană. La toate acestea se mai adaugă rutina lunilor de muncă care vin şi deja toţi, speriaţi, încep a intra în depresie.

Aceasta este valabil doar pentru locuitorii de la oraş, mai ales pentru cei care nu au simţit şi nu au trăit o toamnă la sat.

Cu totul altfel este aşteptată toamna de acei care au crescut şi trăiesc la sat. Toamna la sat reprezintă o perioadă specială pentru întraga comunitate, şi în special pentru gospodari. Gospodarul este cel ce încă mai păstrează cîte ceva din valorile şi principiile patriarhale, rustice. Este acela care încă mai trăieşte în comuniune cu natura. Gospodarul încă mai duce un mod de viaţă asemănător cu cel al primelor generaţii de români, cîştigîndu-şi existenţa din ceea ce îi oferă Dumnezeu din prelucrarea pămîntului. Iată de ce, pentru ţăranii care mai muncesc, toamna este un anotimp trăit cu o mare intensitate sufletească.

Anume în această perioadă este adusă acasă roada pe care Dumnezeu s-a îndurat să o dea celor ce se ostenesc să lucreze pămîntul. Porumbul este curăţit şi se pune la uscat în ogradă, pentru ca peste cîteva săptămîni să fie dus în hambar. De acolo, în timp de iarnă, ţăranul muncitor ia cît îi trebuie pentru întreţinerea orătăniilor.  Floarea soarelui, după ce este zvîntată, se ridică de obicei în podul casei, fiindcă este uşoară şi nu suprasolicită structura casei. Grîul la rîndul său, fie este dosit în podul casei, fie este aranjat frumos în saci, într-un loc ferit de umezeală sau şoareci.  Citește în continuare