Părintele Ilie Imbrescu (1909-1949)

Părintele Ilie Imbrescu s-a născut pe 26 aprilie 1909 în satul Dalboşet, Caraş-Severin. A fost preot la Balcic şi Bucureşti. Pentru prima dată a fost arestat în Săptămîna Patimilor în anul 1938 şi dus în lagărul de la Miercurea-Ciuc. Ajunge şi în lagărul de la Sadaclia, format special pentru preoţii legionari deţinuţi, închişi de regele Carol al II-lea, în complicitate cu patriarhul Miron Cristea.

În acel lagăr, a îndurat alături de fraţii de suferinţă, cumplite suferinţe: foamete sufletească şi trupească, santinelele urlînd toată noaptea, din cinci în cinci minute, anume ca să nu poată dormi deţinuţii. „Numai în iad ar putea fi ceva mai rău decît acolo”, îşi amintea părintele mai tîrziu.

Este eliberat la 20 decembrie 1938, doar după ce a semnat un act impus de lepădare de legămîntul legionar.

Este din nou arestat în septembrie 1939, ca armare a uciderii lui Armand Călinescu. În anul 1940, publică volumul „Biserica şi Mişcarea Legionară”.

Este rearestat în martie 1948, şi condamnat în luma iulie a aceluiaşi an la 10 ani de temniţă grea şi 15 ani de muncă silnică. Cei care l-au cunoscut spun că a dus o viaţă de sfinţenie şi a murit ca un martir. În anul 1949, pe 19 noiembrie, moare la Aiud.

Mai jos reproducem cîteva fragmente din cartea sa „Biserica şi Mişcarea Legionară”:

„În acest punct, deci, se întîlnesc şi se contopesc, în una şi aceeaşi Chemare sfîntă, rosturile pe care le au de îndeplinit: Preotul, în slujba Bisericii şi pentru binecuvîntarea Neamului – Legionarul, în slujba Neamului şi pentru binecuvîntarea Bisericii. Orice preot adevărat, va fi, prin firea lucrurilor, şi legionar, aşa cum orice legionar, tot prin firea lucrurilor, va fi cel mai bun fiu al Bisericii. Că la noi, azi, mulţi slujitori ai Bisericii sunt cu totul altceva decît ceea ce trebuie să fie, este o dovadă mai mult că Mişcarea Legionară a fost rînduită tocmai la timp ca să fie gata a da din Neamul nostru şi Bisericii caracterele cele mai tari, pe care să fie altoit şi Darul Preoţiei fără batjocură… Citește în continuare

Scrisorile lui Valeriu Gafencu

„Aveam totala convingere că sufăr pentru adevăr.”

(Valeriu Gafencu, martie 1946)


Pe lîngă mărturiile celor care l-au cunoscut direct, scrisorile lui Valeriu Gafencu reprezintă un aspect destul de important al vieţii martirului legionar. Acestea constituie o importantă sursă de informare şi un document istoric util pentru cei care doresc să cunoască mai bine viaţă sfîntului închisorilor.

Din scrisorile care au rămas de la mama şi surorile sale, aflăm că majoritatea acestora au fost scrise între anii 1942-1948, adică în timpul detenţiilor de la Aiud şi Galda de Jos. Posibil că au mai existat şi alte scrisori trimise din temniţă, însă pînă la moment, acestea nu se cunosc, cunoscîndu-se acele scrisori trimise familiei.

Trebuie să recunoaştem de la început, că ceea ce vom găsi în respectivele scrisori este de o imensă încărcătură duhovnicească. Dacă relatările altor deţinuţi despre Valeriu Gafencu vin să ne demonstreze comportamentul şi acţiunile mucenicului, în scrisorile sale noi descoperim trăirea sa spirituală, gîndurile sale.

Observăm că materialul ocupă o parte infimă în tematica scrisorilor sale, spre deosebire de spiritualitate, care este omniprezentă în fiecare frază scrisă de el. Tot ce a scris, se axează pe axa valorică indispensabilă unui român trăitor: credinţă sinceră, lupta cu păcatele, răbdarea, smerenia, familia creştină, dragostea de ţară, trancedentalul, conştientizarea rostului.  Pentru a ne convinge de cele enunţate mai sus, vom aduce cîteva citate din scrisorile sale:

Credinţa sinceră – „În viaţa aceasta credinţa e totul. De aceea, omul fără credinţă e mort. (octombrie 1942).

„Fără Hristos, Dumnezeul nostru, viaţa ar fi o totală zădărnicie, cu un singur scop: de a suferi fără nici o nădejde.” (mai 1943).

„Stau căzut în faţa icoanei, în genunchi, implorând milă, ajutor şi dragoste pentru mine şi pentru toţi ai mei, părinţi, rude, prieteni, binefăcători, vrăjmaşi.”   (februarie 1945).

„Şi fericirea adevărată nu poate fi decât aceea provenită din trăirea lui Hristos.” (octombrie 1945).

„În toate împrejurările roagă-te lui Dumnezeu să se împlinească voia Lui.” (ianuarie 1948).

„Cum poate trăi omul, această fiinţă micuţă, atâta fericire? Viaţa omului e un dar nepreţuit, e o minune şi eu mă străduiesc să devin prunc la suflet. După mii de suferinţe am realizat cea mai frumoasă prietenie din viaţa mea. Vom trăi toată viaţa unul pentru altul, Împărate Ceresc!” (noiembrie 1945).

„Să ne iubim unii pe alţii, să ne ajutăm cât mai mult şi să trăim cu gândul la Dumnezeu. Tot ceea ce facem, s-o facem nu ca pentru oameni, ci ca pentru Hristos. Eu stărui mereu să realizez în mine omul nou, creştinul. Sunt fericit şi tare mulţumit sufleteşte. ” (octombrie 1945). Citește în continuare

Valeriu Gafencu. 90 de ani de la naştere

„Bucură-te, că pămîntul Basarabiei se slăveşte prin tine”

Acatistul Noului Mucenic Valeriu

Pe lîngă unirea principatelor din 1859, formarea societăţii „Carpaţii” şi independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti din 1918, ziua de 24 ianuarie mai aduce un eveniment important pentru istoria neamului nostru.

În urmă cu 90 de ani, se năştea la Sîngerei, Valeriu Gafencu. Împrejurimile şi condiţiile timpului nu spuneau multe despre imensa personalitate a celui ce avea să fie numit ulterior „Sfîntul închisorilor”. Tatăl său, Vasile, a fost deputat în Sfatul Ţării, votînd la 27 martie 1918 actul de unire a Basarabiei cu România. Decepţionat de jocurile politice murdare de la acea vreme, Vasile Gafencu s-a retras în localitatea Sîngerei, unde avea să întemeieze şi să conducă o familie după rînduielile creştineşti.

Primul dintre copii, Valeriu s-a remarcat de mic prin blajinitate, sinceritate şi dreapta judecată. Cele trei surori mai mici ale sale,  îşi aduc aminte că de fiecare dată el le trata cu dragoste părintească, stăruindu-se să le îndrume în viaţă.

Între 1932 şi 1940 îşi face studiile secundare la Liceul „Ion Creangă” din Bălţi. Anume în acest răstimp devine simpatizant al Mişcării Legionare. În această „şcoală populară” nu numai că şi-a păstrat calităţile anterioare, ci şi a reuşit să îşi sporească virtuţile de care dispunea, fiind remarcat de cei din jur.

În vara anului 1940 pleacă la studii la Iaşi. Este profund marcat de gestul tatălui său, care după ce îl vede pe Valeriu trecut pe malul drept al Prutului, se întoarce acasă, în Basarabia, cu toate că ştia de represiunile care îl ameninţau în Basarabia de după 28 iunie 1940.  Citește în continuare

Nu! Neamul nostru nu va plînge, ci se cuminecă prin voi.

„Aţi luminat cu jertfe sfinte

Pămîntul, pînă-n temelii,

Căci arde ţara de morminte

Cum arde cerul de făclii”

Radu Gyr

 

Secolul XX a fost pentru poporul nostru cel mai sîngeros şi plin de durere. Cu toate că în această ultimă sută de ani am trăit şi unele împliniri şi realizări frumoase, prigoanele şi suferinţele îndurate au fost cu mult mai multe.

Mă voi opri la acea prigoană din istoria recentă, pe care o consider a fi cea mai dureroasă – prigoana comunistă, dar, mai ales la primele două decenii de ocupaţie sovietică a României (1944-1964), pentru că anume atunci s-a ajuns la nivelul de maximă distrugere fizică şi morală a elitei acestui popor.

Cei mai mulţi contemporani identifică consecinţele ocupării României de sovietici doar cu unele aspecte ca „limitarea drepturilor cetăţeneşti”, „oprimarea dreptului la opinie”, „impunerea economiei planificate”, sau cu lichidarea fizică a liderilor politici români de la acea vreme, etc. Dar, a mai rămas o consecinţă dureroasă, pe care unii o ignoră deseori (cu ştiinţă sau fără de ştiinţă): prigoana comunistă din temniţe, în toate formele pe care le-a cunoscut: crime, torturi, reeducare, înfometare, chinuri groaznice, etc.

Ba mai mult, cea mai gravă consecinţă a ocupării României de către sovietici a fost anume distrugerea adevăratei elite româneşti a vremii (care a avut loc prin intermediul temniţelor comuniste), fiindcă astfel s-a reuşit timp de două decenii ceea ce otomanii nu au reuşit de secole. Şi abia mai apoi vin şi celelalte consecinţe, enumerate mai sus.

Mulţi s-ar mira de această afirmaţie. Însă, pentru a-şi schimba rapid părerea le va fi destul un singur argument:

un popor poate supravieţui fără drepturi politice, sociale şi libertăţi democratice o grămăzie de ani, însă practic se descompune atunci cînd elita sa este distrusă. Citește în continuare