Declinul Imperiului Bizantin (II)

4. Stăpînirea latină și revenirea parțială (1204-1282)

În anul 1204, în timpul celei de partra cruciade, occidentalii cuceresc orașul Constatinopol. Urmează o perioadă de jaf și crime, caracteristică spiritului barbar din vestul Europei. Cea mai mare parte a tezaurului Imperial a fost furat, la fel ca multe sfinte moaște. Ca urmare a cuceririi Constantinopolului, are loc formarea a două blocuri de state, ostile sau favorabile noii guvernări.

Favorabile latinilor – Imperiul latin din Constantinopol, Principatul Moreei și Regatul din Tesalonic.

Ostile latinilor – Imepriul din Trapezunt (unde s-au refugiat împărații comneni), Imperiul de la Niceea (condus de împărații Lascarizi) și Principatul Epirului (în vestul Greciei).

În procesul de alungare a latinilor din imperiu, un rol important l-au jucat împărații lascarizi din Niceea. Aceștia au reușit următoarele:

– însănătoșirea vieții economice în regiunea condusă de dînșii.

– refacerea păturii țăranilor și a armatei.

– redobîndirea Constantinopolului și unificarea mai multor teritorii imperiale (Thracia, Macedonia).

Dar la scurt timp, imperiul întră în declin, pentru tot restul existenței sale.

5. Prăbișirea definitivă (1282-1453)

Încă în anul 1274, împăratul Mihail Paleologul recunoaște primatul papei asupra Ortodoxiei. Iar din anul 1282 au loc primele pierderi teritoriale, definitive de această dată.

Din cauza luptelor interne, în imperiu au avut loc 3 războaie civile între anii 1321-1328; 1351-1354 și 1370-1390.

La nivel extern, pericolul era reprezentat de către sîrbi și otomani.

Lungul șir de pierderi teritoriale este următorul:  Citește în continuare

5. Declinul Imperiului Bizantin (1081-1453)

În intervalul istoric de după anul 1081 și pînă la anul 1453, Imperiul Bizantin își cunoaște perioada sa decădere. Scurte perioade de refacere, combinate cu altele de criză violentă au marcat ultima parte a istoriei Bizantine. Este perioada în care civilizația ortodoxă intră în declin geopolitic în fața celei islamice. Concomitent, renașterea italiană condiționează afirmarea civilizației occidentale și începutul ascensiunii vest-europene asupra întregii lumi.

1. Economie și societate

Viața social-economică este marcată de 2 procese care au pecetluit declinul economic al imperiului. Acestea au fost:

Declinul vieții urbane și ascensiunea negustorilor venețieni.  Din cauza libertății de care se bucurau comercianții venețieni, aceștia au avansat în economia bizantină. S-a ajuns chiar la situația în care economia imperială era o anexă a celei venețiene. Moneda imperială se prăbușește total, începînd dominația florinului și ducatului vestic.

1028 – împăratul îi scutește pe aceștia de orice tip de taxe, acordîndu-le și un cartier în interiorul orașului (pînă atunci, negustorii străini fiind cazați in afara zidurilor Constantinopolului).

1111 – acordarea facilităților economice pentru pisani.

1169 – acordarea scutirilor economice pentu genovezi.

1171 –  venețienii sunt alungați pentru scurt timp din imperiu din cauza pericolului pe care-l reprezentau. În scurt timp, controlul lor se restabilește.

1182 –  răscoale populare în imperiu contre negustorilor străini.

1261 – împăratul Mihail Paleologul renunță la monopolul în Marea Neagră. În aceste condiții, negustorii italieni formează un stat în stat, datorită posesiunilor din regiune.

1340 –  prăbușirea totală a solidus-ului, după un mileniu de dominație în regiune.  Citește în continuare

Perioada Bizanțului clasic (III)

5. Apogeul Imperiului Bizantin (842-1025)

Deși, trecut prin numeroase perioade de instablitate internă sau slăbiciune în fața dușanilor externi, Imperiul Bizantin a avut puterea de a-și reface forțele mereu. În fața pericolului arab, după a perioadă de instabilitate internă cauzată de luptele iconoclaste, și mai nou, în fața pretențiilor manifestate din Occident, statul Bizantin își cunoaște perioada sa cea mai infloritoare.

Acestă perioadă începe în 842, odată cu urcarea la tron a împăratului Mihail al III-lea Amorianul. După o domnie de 25 de ani a acestuia din urmă, la tronul din Constantinopol vine dinastia macedoneană. Aceasta i-a avut ca reprezantanți pe:

– Vasile I (867-886).

– Leon al VI-lea Înțeleptul (886-912).

– Constantin al VII-lea (912-959).

– Roman al II-lea (959-963).

– Vasile al II-lea (963-1025).

Începînd cu împărații macedoneni, tronul bizantin devine ereditar, fapt ce a conferit o puternică stabilitate instituției monarhice. Dintre realizările epocii enumerăm:

– elaborarea unor noi coduri de legi: ”Procheiron” și ”Basilicalele”, în 60 de volume (menite să îmbine ”Corpus juris civilis” al lui Justinian I cu ”Ecloga” lui Leon al III-lea).

– apărarea clasei țăranilor liberi în fața marilor proprietati și luarea de măsuri stricte contra înstrăinării pămîntului țăranilor.

– reafirmarea ideologiei imperiale de restabilire a imperiului universal.

– importante recuceriri teritoriale în Orient: Munții Taurus, Armenia, Mesopotamia, Siria, Palestina, Creta (961), Cipru(964).

– recucerirea Bulgariei (971), și apoi a întregii peninsule. Restabilirea controlului pe malul Dunării. Respingerea atacurilor ruso-kievene (968-971).

– păstrarea posesiunilor în sudul Italiei.

– creștinarea bulgarilor (864) și a slvilor de est (988).  Citește în continuare

Perioada Bizanțului clasic (II)

3. Lupta pentru supraviețuire (630-717)

Ascensiunea arabilor cauzează imperiului probleme serioase. Pe lîngă pierderea teritoriilor din Orientul Apropiat și Nordul Africii (Palestina, Siria, Egipt), însăși capitala statului este pusă în pericol. Au avut loc două asedii asupra Constantinopolului, în fața cărora, armatele bizantine au reușit să facă față.

674-678  are loc primul asediu asupra Constantinopolului. Yazid I, conducătorul arabilor nu a reușit să înfrîngă rezistența armatelor imperiale, precum și a puternicelor ziduri de apărare, ridicate de Teodosie I. A fost o victorie strategică a bizantinilor.

698 – este pierdută Catargina în fața arabilor. Acest eveniment a deshiscalea arabilor spre Spania.

717-718 – cel de-al doilea asediu arab asupra Constantinopolului. Armatele arabe terestre au suferit o grea înfrîngere în sub zidurile polisului, fiind decimate și de o epidemie de ciumă, și de atacurile bulgarilor. Iar flota arabă, în număr de 2560 de vase a fost nimicită cu ajutorul focului grecesc, doar 5 corăbii rămînînd întregi.

Tot în această perioadă are loc formarea primului Țarat al Bulgariei, în anul 679, sub conducerea lui Asparuch. Cu toate acestea, stăpînirea bizantină la gurile Dunării se menține, cu ajutorul flotei imperiale. Descoperirile arheologice au scos la iveală semne ale unei înfloritoare activități economice în secolele VI-VII.  Citește în continuare

4. Perioada Bizanțului clasic (630-1081)

Noua perioadă vine cu urmările cauzate de politica expansionistă dusă în secolul VI. Sunt pierdute majoritatea teritoriilor recucerite de Iustinian, precum și o mare parte din teritoriile balcanice și micrasiatice. Astfel, imperiul a ajuns într-o situație defavorabilă economic și militar.

În ciuda acestor pierderi teritoriale, societatea bizantină a cunoscut o lungă perioadă de înflorire. Noua perioadă se manifestă prin tăria clasei țărănești, prin organizarea strict ierarhică și apogeul instituției monarhice. Economia urbană este în plină ascensiune, în timp ce restrîngerea la Asia Mică și o mică parte din Balcani, a conferit imperiului unitate la nivel social, etnic și religios.

Totodată, are loc definitivarea procesului de elenizare a societății bizantine, iar Ortodoxia devina unica religie în stat.

1. Economie și societate.

Rolul stabilizator purtat de regiunea Asiei Mici s-a manifestat și la nivel social-economic. Pe scurt, principalele aspecte au fost:

– rolul de grînar al imperiului, purtat cîndva de Egipt, a fost preluat de Asia Mică.

– pierderea teritorilor în care era dezvoltată marea  proprietate, precum și instabilitatea militară a cauzat întărirea clasei țăranilor liberi. Cu toate acestea, domeniile aristocratice s-au păstrat într-un număr mai mic.

– în lumea rurală s-a păstrat încă mult timp vechea orînduire a obștii sătești, în care proprietatea comună era stăpînită în devălmășie, iar proprietatea privată era ereditară.

– în secolul VIII viața urbană intră pentru scurt timp în declin, din cauza scăderii schimburilor comerciale, a rarefierii monedei, și a dezurbanizării.

– pierderea controlului bazinului Mării Mediterane, și reorintarea spre bazainul Mărilor Egee și Neagră. Cu toate acestea, negustorii bizantini ajungea pînă în Occident, Orient și chiar la Marea Baltică.

– rolul sclavilor în procesul de producție decade, afirmîndu-se în schimb, țăranii liberi și meseriașii, răspunzători de calitatea muncii lor. Citește în continuare

Epoca de tranziție spre o Nouă Romă (II)

3. Armata

Realitatea secolelor IV-VII pune Imperiul Bizantin față în față cu marile amenințări militare externe. Valurile migratoare din secolele precedente nu au contenit, mai mult, devenind și mai pustiitoate (exemplul hunilor). Totodată, Imperiul era poziționat atît în calea barbarilor, cît și în vecinătatea perșilor, din care cauză unele teritorii ca Balcanii, Nordul Africii sau Orientul Apropiat deveneau mai greu de apărat.

Pericole militare externe:

– adversari numeroși (vizigoții, hunii, ostrogoții în nord, perșii și apoi arabii în est).

– buna pregătire militară și fizică a invadatorilor.

Armata imperială era constituită din:

– Armata de frontieră (care era dislocată în cetățile de frontieră, fiind formată din țărani din regiunile apropiate).

Armata centrală (care era mobilă și mult mai bine pregătită, aflîndu-se sub comanda magiștrilor militari și fiind organizată strict ierarhic).

Efectivele armatei Imperiului au atins cifra de 500. 000 de soldați în timpul guvernării împăratului Iustinian I. Cu toate acestea, cel mai mare număr de soldați angajat în luptă nu a depășit cifra de 20. 000 de oșteni (în timpul campaniilor de recucerire din Italia). Citește în continuare

3. Epoca de tranziție spre o Nouă Romă (330-630)

Deși sunt mai multe păreri privitor la data constituirii Imperiului Bizantin, majoritatea istoricilor consideră că data de 11 mai 330, atunci cînd a fost inaugurat oficial Constantinopolul, reprezintă începutul istoriei bizantine.

Perioada anilor 330-630 reprezintă etapa de tranziție spre o Nouă Romă. Ca aspecte principale ale epocii putem enumera: decărea Romei și afirmarea Constantinopolului, trecerea de la păgînism la creștinism, mutarea centrului de greutate al economiei din Peninsula Italică spre estul mediteranei, etc.

Alte date pentru începerea istorirei Bizantine ar fi:

– împărțirea definitivă a Imperiului sub Teodosie I în anul 395.

–  domnia lui Iustinian I (527-565).

– guvernarea lui Heracliu (610-641).

1. Dezvoltarea economică.

Înființarea și dezvoltarea rapidă a orașului de pe malul Bosforului a avut loc datorită următorilor factori:

– așezarea importantă din punct de vedere strategic (care a adus beneficii economice, politice și militare).

– decăderea politică a Romei și instabilitatea din Vestul Europei. Citește în continuare