„Gînduri după eliberare” de Ioan Ianolide

ioan-ianolide„Nu jelim trecutul de dragul trecutului, ci din cauza golului şi nimicului care ne înghite.”

„Nimeni” – astfel se simţea fostul deţinut Ioan Ianolide după eliberarea din temniţă, în 1964. Un regim de detenţie a fost schimbat cu un altul – mai uman, dar totuşi sever şi sfîşietor prin absurditatea  „noii ordini” din România postbelică.

Undeva, pe la pagina 330 a cărţii „Întoarcerea la Hristos”, autorul ne oferă o reflecţie clară asupra stării spirituale şi sociale din acei ani. Este o viziune creştină, obiectivă, echilibrată. Spre final, sunt descrişi supravieţuitorii din închisorile comuniste din România şi felul în care erau trataţi de societate – prigoniţi de unii şi uitaţi de alţii. Vă invit să o citiţi.

„Trăim astăzi într-o lume plămădită rău şi dospită acru. Teama pluteşte peste suflete, în aer, în natură, pînă în soare. Nu mai există dragoste şi respect între oameni. Nu mai sunt sentimente, nu mai este nobleţe, a dispărut generozitatea. Oameniii suferă fără Dumnezeu şi-L caută, dar sunt luate măsuri severe ca să nu-L afle, căci comuniştii (democraţii de azi – n.a.) nu sunt dispuşi să împartă puterea cu el. 

Un popor civilizat, bogat, conştient de drepturile sale este un pericol. Un om cu credinţă, cu idei, cu idealuri este duşman din principiu. Idealul lor este un popor amorf, încovoiat, care să nu gîndească şi – Doamne fereşte! – să nu ajungă să acţioneze. Legea societăţii este dependenţa, căci poporul care aşteaptă cu mîna întînsă mila stăpînului poate fi strunit fără dificultăţi.  Citește în continuare

Din nou, despre temniţele comuniste

Printre legionarii ce au pătimit în temniţele comuniste au fost diferite figuri. Deşi publicul are cunoştinţe relativ largi despre deţinuţi precum Valeriu Gafencu, Petre Ţuţea sau Gheorghe Calciu, socot de cuviinţă a scoate în evidenţă şi destinul altora, mai puţin cunoscuţi.

Cazul lui Vasile Turtureanu este elocvent. La fel ca alţii, a fost închis pentru activitatea în Frăţiile de Cruce şi a pătimit cu demnitate pînă la amnistia din 1964. A stat tare pe poziţia de legionar şi nu a făcut nici un compromis cu sistemul. A trecut şi el prin majoritatea închisorilor, fiind în contact cu figuri deja cunoscute ale martirajului românesc din acea vreme.

Să facem cunoştinţă cu destinul său.

Era în Frăţiile de Cruce cînd, în 1941 a fost închis de regimul antonescian. Avea să îşi petreacă cei mai frumoşi ani ai vieţii (de la 19 la 42) în închisoare. Din destăinuirile sale aflăm:

„Am făcut închisoare cu drag. La proces, cînd mi-au dat sentinţa de 25 de ani – am zîmbit. Sufletul meu a primit cu bucurie această osîndă.

Am fost arestat în urma unei trădări, pentru activitate în Frăţii. Vreau să subliniez un lucru: niciodată nu am acţionat după raţiune, ci am făcut ce am simţit. Ce am făcut, am făcut că aşa mi-a venit. În timp ce Antonescu dădea ani grei de temniţă pentru un cîntec sau o carte legionară, cînd toţi fugeau sau se ascundeau, eu am luat conducerea Frăţiilor din zona Suceava. De ce? Aşa am simţit […]

Printre lucrurile care m-au făcut să merg pe acest drum al jertfei a fost şi un cuvînt al lui Corneliu Zelea Codreanu: „A înviat Hristos. Aşa va învia şi dreptatea neamului românesc. Dar pentru aceasta se cere ca fiii săi cei mai buni să accepte de bunăvoie cununa de spini, să ia crucea în spate, să urce Golgota în genunchi şi, cu lacrimi în ochi, să se lase răstigniţi. Legionari, fiţi voi copiii aceştia!” Aceste cuvinte, m-au făcut să spun: „Doamne, învredniceşte-mă să fiu şi eu unul din copiii aceştia!”[…] Citește în continuare

Radu Gyr în citate

„Era creştin desăvîrşit. A intrat în puşcărie cu fruntea sus şi a ieşit din puşcărie cu fruntea sus.” (Pr. Dimitrie Bejan)

Din mulţimea celor ce eu pătimit în temniţe, figura lui Radu Gyr se remarcă prin tragism şi verticalitate. Lupta continuă pe care a dus-o autorul poeziei „Sfintă tinereţe legionară” a lăsat frumoase amintiri celor alături de care a îndurat multe chinuri pentru dreapta credinţă.

Vă propun spre citire mai multe citate despre Radu Gyr, culese din scrierile colegilor săi de temniţă, pentru a ne face macăr o simplă închipuire despre vitejii din trecutul neîndepărtat al neamului nostru – tragic şi măreţ în acelaşi timp.

„În aceste momente de înălţare spirituală şi de trăire adîncă a fiinţei noastre, de undeva, dintr-o celulă, Radu Gyr singur colinda şi el cu noi. La fel, înfipt cu mîinile în zăbrele, trăia din farmecul colindului. Era creaţia lui. El spunea că nu mai este al lui, ci al neamului nostru românesc. A cunoscut în aceste clipe cele mai copleşitoare sentimente de mulţumire şi de omagiu adus celui mai mare poet care a cîntat durerile celor din închisoare. Este poetul pătimirii noastre, a neamului românesc. Nu cred că a fost vreun scriitor care să cunoască o mai mare satisfacţie şi mulţumire sufletească şi un adînc respect pentru opera lui, ca Radu Gyr. Am avut fericirea să stau cu el mult timp. Simt şi azi cum, strîngîndu-mă la pieptul lui, cu căldura sufletească de părinte, mă copleşea, mă fascina. El era patriarhul nostru şi comandantul nostru, al Aiudului întreg. Din gura lui am cules laude şi îndemn la rezistenţă. Îl păstrez în minte şi-n suflet pînă la moarte. „(Anastasie Brezescu,  „Lacrimi şi sînge”).

„Din cauza creaţiei lui poetice legionare,a suferit mult, sub toate regimurile. A fost unul dintre cei mai persecutaţi oameni din România. Şi putea şi el să se retragă comod din luptă şi să pactizeze cu inamicul, căutîndu-şi refugiul în cine ştie ce legaţie din străinătate. Niciodată n-a căutat nici cel puţin să se salveze peste hotare. Îl lega familia, îl lega pămîntul ţării, îl lega destinul lui tragic. Era un om de rară puritate sufletească şi de o rară modestie. Era urmărit pentru crima de a fi fost un mare poet – poate cel mai mare între cele două războaie – şi de-aşi fi pus talentul în slujba idealului naţional. Ultima sa poezie, „Piramida”, scrisă doar cu cîteva zile înainte de moarte, arcuită în viziune îi confirmă convingerea.” (Constantin Bucescu, „Permanenţe”).

„Este adevărat că la Aiud s-a aplicat, de regulă, regimul de iad. Numai din această realitate s-au putut naşte versurile lui Radu Gyr: Citește în continuare

Manipularea ideologică ca formă de subjugare

Cei mai mulţi dintre intelectualii patrioţi din Basarabia consideră că cauza degradării noastre identitare este influenţa ideologică a forţei din răsărit.

Într-o oarecare măsură, ei sunt îndreptăţiţi, fiindcă în cei peste 70 de ani de influenţă directă, puterea din răsărit a contribuit enorm la degradarea identităţii românilor basarabeni.

Nu trebuie să uităm, însă, de o altă forţă ideologică care se manifestă la fel de nociv în raport cu poporul nostru. Aceasta este ideologia euro-americană. În doar 20 de ani de infuenţă nefastă, aceasta a cauzat cel puţin tot atîtea pierderi identităţii noastre ca şi comunismul sovietic.

Modul în care aceasta acţionează este practic nesesizabil, mai ales pentru ochii amorţiţi ai oamenilor de rînd.

Cunoaştem că cele două civilizaţii europene antagonice, cea Ortodoxă şi cea occidentală, se deosebesc în primul rînd prin scopul existenţial pe care-l propun.  Citește în continuare

Stîngismul – învechit şi periculos deopotrivă

Constatăm că majoritatea forţelor actuale adoptă poziţii internaţionaliste, şi doar foarte puţine forţe, şi acelea slabe, se situează pe poziţii conservatoare. Dacă există atîta stîngism în societatea noastră, de ce nu ar exista şi conservatorism?

De 20 de ani încoace, se observă un proces îngrijorător: ideologia de stînga cîştigă tot mai mult teritoriu în mentalitatea oamenilor şi în relaţiile sociale, în timp de conservatorismul practic dispare. Să vedem, cît este de priculos acest lucru:

Stîngismul se referă la modul de gîndire internaţionalist. Este o ideologie, un fel de a fi, care nu ţine seama de realităţile spirituale şi etnice din jur. Stîngismul se axează pe materialism şi relaţii capitaliste, iar valorile umane sunt tratate de pe poziţii relativiste.

Cel care doreşte integrarea în spaţiul „valoric” european este un stîngist. La fel şi cel care apreciază „bogata diversitate a culturilor lumii şi a felurilor de a fi”. Cel  care este în stare să renunţe le identitate de dragul liberei circulaţii prin Europa, la fel este un stîngist. Chiar şi cel care îşi calcă în picioare tradiţia şi eroii de frica de a u fi numit „habotnic şi înapoiat”, la fel este un stîngist.

Cît nu ar fi de uimitor, de după 91 încoace, prototipul de om pe care l-a creat societatea noastră este în proporţie de 99% stîngist. Se pare că comunismul încă nu a căzut.  Citește în continuare

Nu! Neamul nostru nu va plînge, ci se cuminecă prin voi.

„Aţi luminat cu jertfe sfinte

Pămîntul, pînă-n temelii,

Căci arde ţara de morminte

Cum arde cerul de făclii”

Radu Gyr

 

Secolul XX a fost pentru poporul nostru cel mai sîngeros şi plin de durere. Cu toate că în această ultimă sută de ani am trăit şi unele împliniri şi realizări frumoase, prigoanele şi suferinţele îndurate au fost cu mult mai multe.

Mă voi opri la acea prigoană din istoria recentă, pe care o consider a fi cea mai dureroasă – prigoana comunistă, dar, mai ales la primele două decenii de ocupaţie sovietică a României (1944-1964), pentru că anume atunci s-a ajuns la nivelul de maximă distrugere fizică şi morală a elitei acestui popor.

Cei mai mulţi contemporani identifică consecinţele ocupării României de sovietici doar cu unele aspecte ca „limitarea drepturilor cetăţeneşti”, „oprimarea dreptului la opinie”, „impunerea economiei planificate”, sau cu lichidarea fizică a liderilor politici români de la acea vreme, etc. Dar, a mai rămas o consecinţă dureroasă, pe care unii o ignoră deseori (cu ştiinţă sau fără de ştiinţă): prigoana comunistă din temniţe, în toate formele pe care le-a cunoscut: crime, torturi, reeducare, înfometare, chinuri groaznice, etc.

Ba mai mult, cea mai gravă consecinţă a ocupării României de către sovietici a fost anume distrugerea adevăratei elite româneşti a vremii (care a avut loc prin intermediul temniţelor comuniste), fiindcă astfel s-a reuşit timp de două decenii ceea ce otomanii nu au reuşit de secole. Şi abia mai apoi vin şi celelalte consecinţe, enumerate mai sus.

Mulţi s-ar mira de această afirmaţie. Însă, pentru a-şi schimba rapid părerea le va fi destul un singur argument:

un popor poate supravieţui fără drepturi politice, sociale şi libertăţi democratice o grămăzie de ani, însă practic se descompune atunci cînd elita sa este distrusă. Citește în continuare

9 mai – zi de doliu

Se apropie ziua de 9 mai şi foarte mulţi oameni o aşteaptă cu drag. În această zi se sărbătoreşte din două motive: Ziua Victoriei contra „fasşîştilor” aşa cum spun bătrîneii noştri şi Ziua Europei – în amintirea zilei de 9 mai 1945, cînd s-a sfîrşit războiul II mondial. Din prima grupă fac parte veteranii, bătrînii, nostalgicii, susţinătorii Partidului Comunist, etc. A doua grupă de specimeni sărbătoresc în această zi „Ziua Europei”, fiind ferm convinşi că „Europa a renăscut în această zi, şi noi toţi, ca nişte oameni care vrem în Europa, trebuie să sărbătorim cu fast această zi”. Aici putem enumera activiştii pentru drepturile omului, majoritatea ONG-urilor Soros-iste, membrii partidelor liberaste Citește în continuare