Mai bine flămînd, dar cu conştiinţă, decît sclav sătul.

Care este diferenţa între un om flămînd şi unul sătul? În linii generale, răspunsul arată cam astfel: cel flămînd, din cauza mai multor factori este mereu la limita supravieţuirii, mănîncă ceea ce apucă, şi are un statut social neprivilegiat; şi din contra, cel sătul îşi are asigurată bunăstarea materială, are un venit stabil, şi consumă atît cît îi pofteşte inima.

Dar, acest răspuns se referă doar la aspectul material, social-economic.

La nivel ideologic, răspunsul se ridică mult peste limita impusă de sistemul modern, care măsoară fericirea într-o scară a  confortului material. Astfel, diferenţa dintre un flămînd şi un sătul nu se opreşte doar la faptul că la primul „intestinele se dau în scrînciob”, în timp cel al doilea consumă pînă la epuizare.

Tiparul de om mereu sătul este produsul societăţii post-industriale. În această societate, cel care s-a inclus în sistem are un trai stabil şi confortabil: frigiderul e mereu plin, haine are cît pentru o familie, şi rareori se deplasează pe jos, pentru că are un automobil. Omul mereu sătul nu are grija zilei de mîine, fiindcă sistemul-păianjen în care este prins, îi asigură cele necesare în schimbul muncii ieftine pe care o prestează.

Dar aspectul cel mai important constă într-aceea că omul mereu sătul devine în mod nemijlocit mai nepăsător faţă de identitatea sa, şi prin urmare, mai uşor de manipulat de sistem. El gîndeşte aşa cum îi dictează sistemul prin uneltele sale: mass-media, învăţămîntul, etc. Însuşi modul în care gîndeşte un om sătul ne arată vădit că nu este al său, ci este asimilat docil. Este îndeajuns să privim spre societatea americană, pentru a ne da seama de felul în care se ruinează identitatea unui om: în decurs de 2-3 generaţii, imigranţi fie ei europeni, asiatici sau latino-americani nu mai pot fi deosebiţi, fiindcă ei au renunţat la identitate în schimbul unui trai confortabil.

Prin urmare, omul mereu sătul este uşor manevrabil, trîndav, indiferent, şi niciodată nu se va răscula contra sistemului capitalist  care îl ţine în robie, fiindcă gîndirea sa limitată nici nu concepe un asemenea lucru.  Citește în continuare

Conştiinţă sau emancipare?

Există multe categorii de oameni. Sunt care mai de care: buni sau răi, înalţi sau scunzi, obraznici sau smeriţi, voinici sau slabi, etc. Ar fi destul de greu să-i clasificăm după criterii general acceptate, fiindcă mulţi dintre noi privim lucrurile din puncte de vedere diferite.

Şi totuşi, ne trebuie un algoritm oarecare, pentru a percepe mai uşor cine sunt cei din jurul nostru. Din start menţionez că nu mă pronunţ pentru separarea oamenilor conform unor anumite criterii. Dar, apare ca întotdeauna un „dar” – trebuie să ştim cu cine avem de-a face. Astfel, este nevoie de a folosi unele criterii în relaţiile cu oamenii.

Să luăm ca criteriu central felul în care reacţionează individul în anumite situaţii:

Luăm arbitrar două personaje: Emancipatul şi Conştientul.

Situaţia 1: Satisfacerea serviciului militar:

Primul nu doreşte nici în ruptul capului să facă armata. El nu doreşte să-şi piardă un an din viaţă în folosul poporului. Nu vrea să renunţe la plăcerile vieţii şi alte patimi care îi copleşesc sufletul. Nici nu îşi închipuie cum ar putea să jertfeasă o zi din viaţa sa pentru o cauză nobilă, darămite un an.

Conştientul, în schimb, priveşte armata ca pe un lucru necesar şi onorabil. Astfel, va deveni disciplinat, se a căli şi va sta în slujba ţării un an de zile. El doreşte să înveţe regimul de cazarmă, fiind conştient că asta îi va fi util în viaţă. Este conştient că un bun român trebuie să dorească şi să ştie a-şi apăra ţara. Citește în continuare

1. Legea disciplinei

„Fii disciplinat legionar, căci numai aşa vei învinge. Urmează-ţi seful şi la bine şi la greu.”

Această primă lege fundamentală se referă la aspectul disciplinar al legionarului. Putem observa uşor că mentalitatea modernă împinge omul spre un exces de libertate, egoism şi neascultare. S-a ajuns chiar ca ascultarea să nu mai fie o un izvor de educaţie şi progres, şi chiar la aceea că fiecare individ atomizat să-şi impună propria libertate şi propriul mod de gîndire celor din jur, fără a-şi da seama că astfel le dăunează.

Omul indisciplinat devine un „atom liber” de societate, care-i influenţează negativ şi pe cei din jurul său. Iar acest lucru convine cu atît mai mult forţelor negative ale acestei lumi, deoarece acestea se conduc de celebrul dicton „dezbină şi conduce”. Să nu se creadă greşit, că individul indisciplinat prin falsa „emancipare” este un om puternic (aşa cum ne sugerează „duhul” lumii acesteia). Din contra acest individ este unul slab, copleşit de propria dezordine sufletească şi de propriul mod de viaţă, clădit pe imperfectele principii lumeşti.

Dacă raportăm indisciplina la individ, situaţia nu pare a fi atît de critică. Căci, intrînd în contact cu o societate perfectă (sau care aspiră spre perfecţiune), omul indisciplinat va părea ridicol, şi vor fi mari şanse ca să-şi conştientizeze starea precară în care se află şi să se schimbe. Mult mai grav este atunci cînd starea de indisciplină se manifestă la nivelul întregii societăţi. Iată atunci este haos total – ceva asemănător cu mişcarea haotică şi dezordonată a moleculelor unei mase de gaz, care tocmai a fost scoasă din starea de echilibru.

Astfel, disciplina este mai mult decît necesară în cadrul unei mişcări care doreşte să facă o schimbare esenţială în felul de a fi al unui popor. Legionarismul a fost la rîndul său una din puţinele mişcări naţionale ale secolului XX, care au avut ca scop suprem fomarea omului nou, ceea ce a impus etalarea unei discipline de fier în activitatea sa.

Cu atît mai mult se cerea disciplină, fiindcă scopul suprem al Legiuni nu era imediat (preluarea cît mai rapidă a puterii în stat), ci era în viitor, undeva departe – acolo unde se va ajunge la marea biruinţă prin grele lupte (formarea omului nou, înzestrat cu calităţi de erou.).

Şi cu atît mai mult este nevoie de disciplină în cauza legionară, fiindcă mereu au fost şi vor şi imense forţe duşmănoase care vor face tot posibilul pentru a distruge această manifestare sinceră a românismului ortodox.

Disciplina adevărată şi sinceră, fie ea în interiorul sau în exteriorul legionarismului, nu trebuie să vină din frica faţă de partid sau şef, din teama de pedeapsă sau din interese meschine. Adevărata disciplină este asumată conştient şi cu dragoste. Ea vine dintr-o convingere sinceră, încununată de o stare de pace sufletească.

Omul disciplinat este convins că doar disciplina asigură o reală coezine şi unitate între membrii organizaţiei, şi că ea este parte componentă a „motorului nevăzut”, care „împinge” înainte o mişcare socială cu idealuri nobile. Totdată, disciplina asumată conştient, nu trebuie să fie manifestată doar în interiorul grupului restrîns în care a fost însuşită (în cazul Mişcării – cuibul legionar). Este absolut necesar ca ea să fie manifestată în egală măsură şi în exteriorul acestui grup – în familie, în grupul de prieteni, pe drum sau la şcoală. Astfel, va avea loc „un export” de disciplină, dacă putem spune aşa, care va duce indirect la schimbare a celor din jur.

„În Mişcare nimic nu este impus, totul trebuie să fie acceptat” (Faust Brădescu). Există, deci, o mare diferenţă între legionarism (mişcare ce îşi propune să constriuască ceva) şi alte mişcări moderniste (care au ca scop suprem negarea a ceea ce a fost anterior).

„Neexistînd constrîngere exterioară, atitudinea disciplinată devine voluntară” – iată un alt citat din Faust Brădescu, care face diferenţa dintre legionarism şi mişcările materialist-utilitariste ale vremii.

Nu este exclus ca modelul de disciplină enunţat de legionarism să pară „dictatorial” şi „barbar” pentru cei din jur, mai ales dacă ne referim la societatea profund emancipată, individualizată şi lipsită de rost, din zilele noastre. Dar, odată cu acceptarea conştientă şi sinceră a acestui tip de disciplină, mulţi vor înţelege importanţa acestei în viaţa de zi cu zi.

Da, a accepta disciplina legionară înseamnă a renunţa într-o oarecare măsură la propria personalitate. Însă, acest aspect negativ la prima vedere, se vădeşte a fi pozitiv, dacă luăm în consideraţie gradul de perfecţiune la care poate ajunge omul disciplinat în raport cu cel indiscplinat şi „liber cugetător”.

În acest caz, disciplina nu mai este un disconfort (aşa cum o priveşte omul modern) ci o plăcere sufletească, care îţi dă încredere în izbîndă şi dragoste de viaţă.

Asta înseamnă disciplină legionară: ea nu este neapărat ceea ce şeful le impune camarazilor, ci ceea ce camarazii înşişi pot să-şi impună, pentru a deveni mai buni.