Planurile iudaismului faţă de pămîntul şi neamul românesc

romania_colonie_ue3Este unul dintre cele mai cutremurătoare fragmente din cartea „Pentru legionari”, scrisă de Căpitan. Ideile păstrează amprenta vremii, şi prin urmare, unora le-a putea părea învechite.
Dar, haideţi să citim aceste fraze din afara cenzurii corectitudinii politice. În final veţi observa că atît în perioada interbelică, dar mai ales în cea post-comunistă, poporul român a fost supus acestui gen de etnocid.
De altfel, cine au ocupat bogăţiile ţării, şi au creat vrajbă prin presă şi partide, dacă nu jidanii? Cine, dacă nu jidovii ne-au otrăvit prin rachiu, ne-au îndemnat la defrîu şi ni l-au scos pe Dumnezeu din suflete?…
„Deci, încã odatã: nu ne aflãm în fata unor bieti indivizi veniti la întâmplare, de capul lor, dupã adãpost aici la noi. Ne aflãm în fata unui stat iudaic, a unei armate care vine la noi cu planuri de cucerire.  Miscãrile de populatie jidãnesti sunt împinse spre România dupã un plan bine stabilit.
Probabil, marele stat iudaic urmãreste crearea unei noi Palestine, pe o portiune de pãmânt care pleacã de la Marea Balticã, cuprinde o parte din Polonia si din Cehoslovacia, jumãtate din România pânã la Marea Neagrã, de unde uşor ar putea avea legãturã pe apã cu cealaltã Pale stinã.
Cine este naivul care sã creadã cã mişcãrile de populatie ale maselor jidãnesti se fac la voia întâmplãrii? Ei vin cu un plan, dar nu au curajul armelor, al înfruntãrii riscului, al sângelui vãrsat, ca mãcar acestea sã le creeze o bazã de drept pe acest pãmânt.

Colaborarea lui Horia Sima cu Antonescu

(adaptare după interviul dat de Horia Sima în 1977 lui Maurizio Cabona, publicat ulterior pe site-ul antisistem voxnr.com)


– Care a fost programul pe care l-aţi propus în timpul diarhiei cu Ion Antonescu din anii 1940-1941?

– Aveam un program simplu şi progresiv:

a) În politica externă – încadrarea, fără rezerve, a României în lupta anti-comunistă a puterilor Axei.

b) În politica internă – alegeri libere, cu participarea tuturor partidelor, în scopul legalizării revoluţiei legionare. În orice caz, am fi obţinut o majoritate colosală.

La început, generalul Antonescu era de acord cu planul meu. Totuşi, mai tîrziu, sub influenţa anturajului său şi şefilor vechilor partide, a renunţat. Partidele şi-au dat seama că ar putea suferi o grea înfrîngere în numele democraţiei, pe care nu au respectat-o deloc în timp ce au guvernat ţara.

Propria dictatură era mai mai comodă pentru Antonescu, căci el nu avea un partid sau alţi colegi cu care să împartă puterea. Era un om singur! Şi cum el avea deja planul său de a ne alunga de la putere, ideea alegerilor nu-i surîdea. Iată de ce nu a acceptat propunerea noastră.

c) În economie, propuneam imediata limitare a forţei capitalului iudiac, care acaparase 70% din bogăţiile naţionale. Antonescu chiar a luat unele măsuri în acest sens.

Totodată, interesul nostru era dirijat spre ţărănime, care trebuia salvată din mizerie şi dotată cu mijloacele indispensabile pentru a se elibera economic şi pentru a deveni un corp politic puternic, care ar avea de spus un cuvînt greu în politica naţională. Citește în continuare

Intrarea în Legiune şi activitatea legionară postbelică

 (adaptare după voxnr.com)

– Există la moment (anul 1977) relaţii de colaborare între Mişcarea Legionară şi alte mişcări naţionaliste europene?

– O colaborare la nivel de acţiuni nu există. Noi, în calitate de refugiaţi politici, nu avem libertatea de manifestare pe care o au camarazii din alte ţări. Noi nu ne putem amesteca în afacerile interne ale altor state. Statutul nostru de refugiaţi ne împiedică să participăm la viaţa politică a naţiunilor occidentale. Singura colaborare posibilă pentru noi este în domeniul ideologic: schimb de informaţii şi idei, publicarea cărţilor, broşurilor, revistelor, precum şi colaborarea cu publicaţiile naţionaliste străine.

Totuşi, chiar şi în acest domeniu, al ideologiei pure, ne ciocnim cu unele dificultăţi. Mişcările naţionaliste europene au problemele lor specifice, care nu coincid de fiecare dată cu punctul nostru de vedere. Pentru Mişcarea Legionară, cît şi pentru toate mişcările din spatele Cortinei de fier, prioritatea o constituie lupta pentru combaterea comunismului, pentru că ţările noastre se găsesc sub imperiul de la Moscova. Doar distrugînd comunismul mondial vom putea spera la renaşterea neamului nostru şi al celorlalte neamuri captive.

Totodată, anti-comunismul constituie o bază amplă de colaborare, în care ne putem regăsi cu toţii, pentru că acest pericol bate chiar şi la uşa Occidentului. Ceea ce ar fi un front anti-comunist generalizat, ca măsură supremă de renaştere a civilizaţiei occidentale, ar putea aduna diferite sectoare de opinie, diferite partide, care nu au numaidecît o doctrină naţionalistă, dar care sunt conştiente de teribilul pericol al comunismului sovietic, patronat de Moscova.  Citește în continuare

Horia Sima despre „omul nou”

Recent, am găsit pe platforma de luptă anti-sistem „voxr.com” un interviu preţioas acordat de Comandantul Horia Sima unui interlocutor spaniol în anul 1977. Interviul aruncă lumină asupra unor tematici precum: „omul nou” legionar în raport cu fascismul, asemănările şi deosebirile dintre legionarism şi fascism, prigoana carlistă din 1939, colaborarea cu Ion Antonescu, poziţia germanilor în regeliunea antonesciană, etc.   Pînă în acest moment nu am găsit şi varianta română a interviului. Iată de ce voi încerca să redau ideile Comandantului în articolul de faţă, precum şi în altele ce vor urma.

 – După Codreanu, legionarul trebuie să devină un „om nou”. Această terminologie a fost proprie şi fascismului, lucru ce l-a făcut pe profesorul De Felice să considere că fascismul ar fi un derivat al revoluţiei franceze. Care sunt caracteristicile omului nou legionar şi prin ce diferă acesta de conceptul fascist?

– Terminologia „omului nou” este foarte răspîndită în istorie, precum şi printre marii reformatori. Expresia dată a fost folosită frecvent încă din timpul creştinismului primar; şi iată că azi a fost adoptată chiar şi de comunişti. Spre exemplu, presa din ţările de după cortina de fier, afirmă că scopul educaţiei trebuie să fie formarea „omului nou” care să corespundă idealului marxist – adică un individ lipsit de virtuţi, personalitate şi gîndire liberă.

Este logic să recurgi la acest termen. Orice transformare politico-socială a unei naţiuni , în orice epocă, presupune şi un efort susţinut în vederea schimbării mentalităţii curente. Deci, „vechiul” şi „noul” se ceartă, intră în conflict. Rezultatul poate fi ori eşecul încercării temerare în faţa tăriei vechii concepţii, ori victoria omului nou. Citește în continuare

Alternativa: Conservatorismul

Conservatorismul este mai mult decît o viziune politică. El este de asemenea un fel de a fi, o ideologie, dar care are fundamente mult mai solide decît stîngismul. Conservatorismul pune accent pe identitatea istorică a poporului, pe realităţile spirituale şi spre deosebire de viziunea de stînga, nu are ca scop negarea ci afirmarea unor valori, conservarea lor.

Spre deosebire de mentalitatea internaţionalistă, conservatorismul se ridică mult peste nivelul material, senzorial. Pe cînd un internaţionalist îşi vede rostul său doar aici, pe pămînt, în păcate şi plăceri, conservatorul autentic aderă la acelaşi rost ca şi toate generaţiile care l-au precedat.

În orice împrejurări, în orice situaţii este nevoie de o mentalitate conservatoare. Nu putem ridica o casă fără să ţinem cont de terenul pe care vrem să o ridicăm, sau de mijloacele financiare de care dispunem. Tot aşa şi în societate: înainte de a ne propune un plan de dezvoltare, trebuie să ţinem cont de trecutul nostru, de moştenirea istorică lăsată de înaintaşi.

Economistul ne învaţă că este important ca mereu să avem rezerve în casă, dacă vrem să nu falimentăm. La fel, conservatorismul ne îndrumă să avem mereu „rezerve proprii” (identitate, viziune asupra vieţii), dacă vrem să nu dispărem ca neam.

Aşa cum un duhovnic bun ne sfătuie să ne păstrăm virtuţile pe care le-am cîştigat cu greu, tot aşa conservatorismul ne cere să păstrăm moştenirea materială şi spirituală căştigată cu atîta sînge de înaintaşi.

Stîngismul înseamnă nihilism, anarhism, relativism şi închinare la idoli. Conservatorismul este stabilitate, continuitate, scop bine definit şi Adevăr Absolut.  Citește în continuare

2. Legea muncii

„Munceşte, munceşte în fiecare zi. Munceşte cu drag. Răsplata muncii să-ţi fie nu cîştigul, ci mulţumirea că ai pus o cărămidă la înălţarea Legiunii şi la înflorirea României.”                       (Corneliu Zelea Codreanu).

Cineva ar spune că această lege este de esenţă socialistă şi că conţine îndemnuri asemănătoare cu ale comuniştilor. Dar, nu este tocmai aşa.

Principiul simplu al dragostei de muncă este un îndemn dat omului în patricular, şi societăţii în general pentru a vedea în muncă o cale spre afirmare, iar nu o greutate. Mişcarea Legionară este practic singura mişcare a vremii care îndemna omul să iubească munca şi să muncească cu drag. Spre deosebire, liberalii îndemnau la muncă utilitaristă şi orientată spre cîştig material. Comuniştii îndemnau, prin lozinci pompoase la dragostea de muncă, dar pentru un scop total utopic – instaurarea dictaturii proletare mondiale.

Chiar şi în ziua de azi munca este privită ca o greutate, ca o piedică, ca o năpastă. Omul modern, dar mai ales omul din zilele de azi urăşte munca, atît cea fizică cît şi cea intelectuală. Pentru el este mult mai uşor să se relaxeze, să se simtă liber, să lenevească. Lenevia l-a împovărat pe omul zilelor noastre, şi la făcut slab şi neputincios. Şi dacă privim mai atent, duhul lumii acesteia la asta şi ne impinge – să lenevim, să ne simţim bine, să fim mereu relaxaţi, transformănd conceptul de muncă într-un coşmar. Astăzi, nu se mai munceşte cu dragoste. Da, omul zilelor noastre munceşte mult pentru a-şi construi casă, gard, garaj, pentru a-şi cumpăra cele mai noi haine şi maşini – însă a face fără inimă. Iar, atunci cînd porneşti la un lucru cu inima neîmpăcată – mai bine nici nu te porni.

Cine sunt modele tinerilor de azi? Putem spune cu uşurinţă că modele actuale pentru tineret sunt actriţele cu chip cioplit, artistele cu aere de prostituate, afaceriştii cu aere de magnaţi. Iar toţi aceştia îndeamnă la lenevie, trîndăveală, şi antipatie faţă de munca fizică.

Să nu ne plîngem că suntem săracia – sărăcia este urmarea directă a leneviei noastre trupeşti şi sufleteşti. Iar dacă se mai continuă pe calea aceasta – a creării în masă de trîntori care visează la cîştiguri ieftine, să nu ne mire că peste cîteva generaţii vom dispărea ca neam.

Iată de ce, este nevoie de ridicarea unei generaţii de români care să iubească munca, care să muncescă cu drag. Acest lucru s-a făcut simţit şi în contextul României interbelice. Datorită personalităţii de fier a Căpitanului, a fost posibilă promovarea unui asemenea ideal. Cea de-a doua lege fundamentală a cuibului, odată pusă în aplicare, a avut efecte revoluţionare asupra mentalităţii româneşti de la acea vreme (nimic asemănător cu revoluţionarismul bolşevic al vremii).

Se părea, că încă de la început acest îndemn la dragostea de muncă avea să sufere eşec. Şi cu toate acestea, cu toate că Căpitanul nu a venit cu promisiuni deşarte şi lozinci utopice, acest nou mod de a gîndi a fot primit cu drag de popor. Cei care au aderat sufleteşte la Mişcare au devenit alţii. Au devenit mai muncitori. Nu puţini tineri au fost smulşi din viciul patimei de dominaţie şi al fugii de greutăţi. Acel om nou de care se pomenea în cărţile legionare de căpătîi trebuia să treacă şi prin această experianţă sufletească – să înceapă a iubi munca şi a munci cu drag.

„Munceşte în fiecare zi” este un îndemn la perseverenţă şi încredere în ceea ce faci. Este bine ştiut că fiecare din noi are ascuns în interiorul său cîte un talent. Însă aceste talent trebui „şlefuit” prin muncă zilnică, perseverentă , continuă. Mulţi dintre geniile omenirii au ajuns cunoscuţi mai ales datorită perseverenţei cu care au lucrat zi de zi. Iar acest spirit de educaţie, ancorat în dragostea de muncă a dat României poate cea mai strălucită generaţie de intelctuali, muncitori şi români: elita legioanră interbelică.

„Munceşte cu drag” ne îndeamnă să iubim ceea ce facem. Doar muncind cu drag suntem împăcaţi sufleteşte, fiind conştienţi de rolul pe care îl îndeplinim în tot ceea ce are loc în jurul nostru. Tot muncind cu drag ne apropiem de perfecţiune şi suntem în stare de a realiza lucruri pe care cei ce muncesc din interes meschin nu le-ar realiza niciodată.

Omul cu calităţi nobile trebuie să ştie că interesul personal trebuie pus pe planul secund. Nimeni nu impune negarea completă a interesului personal şi proprietăţii proprii. Însă, în cadrul unei societăţi care urmăreşte să se perfecţioneze, interesul personal trebuie să fie subordonat celui comun, naţional. Altfel spus, satisfacţia sufletească trebuie să depăşească ambiţia cîştigului – iar acest principiu a stat la baza educaţiei elitei legionare interbelice. Mai mult, pricipiul dat este în stare să ridice orice tip de eiltă, iar istoria, prin exemplele sale vine să ne dovedească acest lucru (exemplul taberelor de muncă legionare).

Necesitatea educării generaţiilor de români în spiritul dragostei de muncă, este actuală mai mult ca oricînd. Trebuie să iubim munca asemenea strămoşilor noştri, care nu se mai săturau să muncească, şi să renunţăm la modelul uman al zilei de azi, trîndav şi fricos în faţa muncii.

1. Legea disciplinei

„Fii disciplinat legionar, căci numai aşa vei învinge. Urmează-ţi seful şi la bine şi la greu.”

Această primă lege fundamentală se referă la aspectul disciplinar al legionarului. Putem observa uşor că mentalitatea modernă împinge omul spre un exces de libertate, egoism şi neascultare. S-a ajuns chiar ca ascultarea să nu mai fie o un izvor de educaţie şi progres, şi chiar la aceea că fiecare individ atomizat să-şi impună propria libertate şi propriul mod de gîndire celor din jur, fără a-şi da seama că astfel le dăunează.

Omul indisciplinat devine un „atom liber” de societate, care-i influenţează negativ şi pe cei din jurul său. Iar acest lucru convine cu atît mai mult forţelor negative ale acestei lumi, deoarece acestea se conduc de celebrul dicton „dezbină şi conduce”. Să nu se creadă greşit, că individul indisciplinat prin falsa „emancipare” este un om puternic (aşa cum ne sugerează „duhul” lumii acesteia). Din contra acest individ este unul slab, copleşit de propria dezordine sufletească şi de propriul mod de viaţă, clădit pe imperfectele principii lumeşti.

Dacă raportăm indisciplina la individ, situaţia nu pare a fi atît de critică. Căci, intrînd în contact cu o societate perfectă (sau care aspiră spre perfecţiune), omul indisciplinat va părea ridicol, şi vor fi mari şanse ca să-şi conştientizeze starea precară în care se află şi să se schimbe. Mult mai grav este atunci cînd starea de indisciplină se manifestă la nivelul întregii societăţi. Iată atunci este haos total – ceva asemănător cu mişcarea haotică şi dezordonată a moleculelor unei mase de gaz, care tocmai a fost scoasă din starea de echilibru.

Astfel, disciplina este mai mult decît necesară în cadrul unei mişcări care doreşte să facă o schimbare esenţială în felul de a fi al unui popor. Legionarismul a fost la rîndul său una din puţinele mişcări naţionale ale secolului XX, care au avut ca scop suprem fomarea omului nou, ceea ce a impus etalarea unei discipline de fier în activitatea sa.

Cu atît mai mult se cerea disciplină, fiindcă scopul suprem al Legiuni nu era imediat (preluarea cît mai rapidă a puterii în stat), ci era în viitor, undeva departe – acolo unde se va ajunge la marea biruinţă prin grele lupte (formarea omului nou, înzestrat cu calităţi de erou.).

Şi cu atît mai mult este nevoie de disciplină în cauza legionară, fiindcă mereu au fost şi vor şi imense forţe duşmănoase care vor face tot posibilul pentru a distruge această manifestare sinceră a românismului ortodox.

Disciplina adevărată şi sinceră, fie ea în interiorul sau în exteriorul legionarismului, nu trebuie să vină din frica faţă de partid sau şef, din teama de pedeapsă sau din interese meschine. Adevărata disciplină este asumată conştient şi cu dragoste. Ea vine dintr-o convingere sinceră, încununată de o stare de pace sufletească.

Omul disciplinat este convins că doar disciplina asigură o reală coezine şi unitate între membrii organizaţiei, şi că ea este parte componentă a „motorului nevăzut”, care „împinge” înainte o mişcare socială cu idealuri nobile. Totdată, disciplina asumată conştient, nu trebuie să fie manifestată doar în interiorul grupului restrîns în care a fost însuşită (în cazul Mişcării – cuibul legionar). Este absolut necesar ca ea să fie manifestată în egală măsură şi în exteriorul acestui grup – în familie, în grupul de prieteni, pe drum sau la şcoală. Astfel, va avea loc „un export” de disciplină, dacă putem spune aşa, care va duce indirect la schimbare a celor din jur.

„În Mişcare nimic nu este impus, totul trebuie să fie acceptat” (Faust Brădescu). Există, deci, o mare diferenţă între legionarism (mişcare ce îşi propune să constriuască ceva) şi alte mişcări moderniste (care au ca scop suprem negarea a ceea ce a fost anterior).

„Neexistînd constrîngere exterioară, atitudinea disciplinată devine voluntară” – iată un alt citat din Faust Brădescu, care face diferenţa dintre legionarism şi mişcările materialist-utilitariste ale vremii.

Nu este exclus ca modelul de disciplină enunţat de legionarism să pară „dictatorial” şi „barbar” pentru cei din jur, mai ales dacă ne referim la societatea profund emancipată, individualizată şi lipsită de rost, din zilele noastre. Dar, odată cu acceptarea conştientă şi sinceră a acestui tip de disciplină, mulţi vor înţelege importanţa acestei în viaţa de zi cu zi.

Da, a accepta disciplina legionară înseamnă a renunţa într-o oarecare măsură la propria personalitate. Însă, acest aspect negativ la prima vedere, se vădeşte a fi pozitiv, dacă luăm în consideraţie gradul de perfecţiune la care poate ajunge omul disciplinat în raport cu cel indiscplinat şi „liber cugetător”.

În acest caz, disciplina nu mai este un disconfort (aşa cum o priveşte omul modern) ci o plăcere sufletească, care îţi dă încredere în izbîndă şi dragoste de viaţă.

Asta înseamnă disciplină legionară: ea nu este neapărat ceea ce şeful le impune camarazilor, ci ceea ce camarazii înşişi pot să-şi impună, pentru a deveni mai buni.