Planurile iudaismului faţă de pămîntul şi neamul românesc

romania_colonie_ue3Este unul dintre cele mai cutremurătoare fragmente din cartea „Pentru legionari”, scrisă de Căpitan. Ideile păstrează amprenta vremii, şi prin urmare, unora le-a putea părea învechite.
Dar, haideţi să citim aceste fraze din afara cenzurii corectitudinii politice. În final veţi observa că atît în perioada interbelică, dar mai ales în cea post-comunistă, poporul român a fost supus acestui gen de etnocid.
De altfel, cine au ocupat bogăţiile ţării, şi au creat vrajbă prin presă şi partide, dacă nu jidanii? Cine, dacă nu jidovii ne-au otrăvit prin rachiu, ne-au îndemnat la defrîu şi ni l-au scos pe Dumnezeu din suflete?…
„Deci, încã odatã: nu ne aflãm în fata unor bieti indivizi veniti la întâmplare, de capul lor, dupã adãpost aici la noi. Ne aflãm în fata unui stat iudaic, a unei armate care vine la noi cu planuri de cucerire.  Miscãrile de populatie jidãnesti sunt împinse spre România dupã un plan bine stabilit.
Probabil, marele stat iudaic urmãreste crearea unei noi Palestine, pe o portiune de pãmânt care pleacã de la Marea Balticã, cuprinde o parte din Polonia si din Cehoslovacia, jumãtate din România pânã la Marea Neagrã, de unde uşor ar putea avea legãturã pe apã cu cealaltã Pale stinã.
Cine este naivul care sã creadã cã mişcãrile de populatie ale maselor jidãnesti se fac la voia întâmplãrii? Ei vin cu un plan, dar nu au curajul armelor, al înfruntãrii riscului, al sângelui vãrsat, ca mãcar acestea sã le creeze o bazã de drept pe acest pãmânt.

Pînă unde poate să ajungă ura jidovilor faţă de creştini…

sf-valeriu-gafencu-zegheMotto: „Antisemit nu a fost Hristos, ci Iuda, Ana, Caiafa si poporul care a cerut rastignirea. Antisemiti nu sunt crestinii, ci evreii care lupta impotriva evidentei, căci ei stiu bine ca Hristos este Dumnezeu, dar prin Talmud si Cabala au rastalmacit învatatura revelata a Vechiului Testament. Ei se închina fie vitelului de aur impotriva Dumnezeului lui Moise, fie lui satana impotriva adevarului lui Hristos. Poporul evreu L-a dat pe Hristos, dar e incapabil sa-L urmeze, căci el însusi se considera Hristos – iata culmea demonismului la care a ajuns!”

(Cartea „Întoarcearea la Hristos”, Ioan Ianolide)

Institutul „Ellie Wiesel” din România cere primăriei Tîrgu Ocna să retragă titlul de cetăţean de onoare al oraşului adordat post mortem lui Valeriu Gafencu. Asta sub pretextul că sfîntul ar fi fost membru al unei organizaţii antisemite, fapt pentru care a fost condamnat de statul român de două ori.

Titlul de cetăţean de onoare al oraşului Tîrgu Ocna i-a fost acordat lui Valeriu Gafencu la data de 10 februarie 2009, de către Consiliul local al oraşului sus-numit. Faptul a avut loc în ajunul împlinirii a 57 de ani de la trecerea la cele veşnice a Sfîntului Închisorilor, la iniţiativa Federaţiei Asociaţiilor Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti şi a asociaţiei „Prezent!”.

Nu vom pierde timpul prin a răspunde cu aceeaşi monedă acţiunii lipsită de simţ omenesc şi demnitate a grupului de evrei (acţiune tipică rasei din care dînşii fac parte). Ne vom opri doar la a aduce în evidenţă unele aspecte legate de acest subiect. Suntem siguri că cititorii sinceri şi neintenţionaţi vor pătrunde în esenţa lucrurilor, şi-şi vor da seama în final de lipsa de adevăr şi bun simţ a cererii înaintate de reprezentanţii Institutului „Elie Wiesel”. Aşadar:

– organizaţia din care a făcut parte Valeriu Gafencu nu a fost condamnată de tribunalul de la Nurnberg ca fiind fascistă, antisemită, sau că ar fi comis crime de război. Citește în continuare

Vieru sau Gyr?

eroi

În această epocă a dezvoltării tehnologice nestăvilite literatura devine ceva străin copiilor. Chiar dacă elevii sunt obligaţi să înveţe poezii pe de rost şi să scrie eseuri postlecturale influenţa acestora asupra caracterului este cu mult mai mică decît era pe vremuri. Astăzi, din păcate, spoturile publicitare şi muzica comercială servită de copii în faţa televizorului încă de la vîrste fragede au o mai mare influenţă asupra copiilor decît poeziile de la şcoală. Şi cu toate acestea, o oarecare urmă este lăsată în gîndirea copiilor de către lirica studiată în licee.
Trebuie, dar, să atragem atenţie ce fel de poezii studiază copiii în şcoli.

O simplă privire aruncată asupra programelor şcolare de litaratură română ne descoperă ceva sumbru: cele mai multe dintre poezii au un caracter matriarhal, care îndeamnă la auto-resemnare, neputinţă, etc. şi nicăieri nu întîlnim vreun îndemn la luptă.
Copii noştri studiază versiunea cea mai paşnică şi mai inofensivă a „Mioriţei”, în care baciul moldovean pare să se resemneze neputincios în faţa sorţii. La fel, ei sunt impuşi să studieze doar poeziile lui Eminescu în care tema centrală este iubirea, contemplarea naturii, etc.  Se mai studiază poezii de Grigore Vieru cu subiect matriarhal sau ecologist (ex: „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi”).  Nu sunt contra acestor poeme, dar ele au un minus: nu impun un model demn de urmat pentru tinerii de mîine. Astfel, la capătul celor 12 clase copiii ajung să aibă un anume bagaj de cunoştinţe, dar sunt lipsiţi de un model pe care ar fi decişi să-l urmeze. În cea mai mare parte din cazuri, ei ajung să vadă modele demne de urmat în vedetele de la televizor, fără să ştie macăr că avem un cer de sfinţi şi eroi ai neamului. Citește în continuare

Valeriu Gafencu despre comunitatea creștină

Gîndul unei comunități creștine l-a urmărit pe Valeriu în ultima perioadă a vieții. Așa cum am văzut, conștiința păcatului și lucrarea de pocăință nu l-au făcut să se cufunde ursuz în sine, uitînd de ceilalți, ci, prin harul care s-a sălășluit în suflet, a ajuns la o concepție creștină integrală, capabilă să înțeleagă foarte nuanțat rostul creștinismului în lumea de azi.

Astfel, a încercat să definească cu ajutorul unor principii temeiurile și năzuințele unei comunități spirituale după modelul Tîrgu-Ocna. Scrise după eliberare de părintele Voicescu pe o carte confiscată cu ocazia arestării din 1959, aceste principii au ajuns prin grija Securității, pînă la noi. Ele exprimă sintetic gîndirea lui Valeriu, fiind temelii nemincinoase atît ale urcușului duhovnicesc personal, dar, mai ales, ale oricărei împreună lucrări spirituale.

A fi elită creștină

A fi elită creștină însemnează ca din dragoste pentru Dumnezeu să ucizi tot răul din tine și să urăști tot răul în afară de tine, iar din dragoste pentru oameni să porți crucea lui Hristos zi de zi și să îți pui viața pentru mîntuirea lumii.

A fi elită creștină însemnează a cîrmui corabia lumii spre Hristos, urmîndu-i lui. Lumea văzînd exemplul acestei vieți, să consimtă a-I urma lui Hristos.

Prin elita harică lumea se împacă cu Dumnezeu și își găsește pacea și rezolvarea fericită a tuturor problemelor care o frămîntă. Elita harică se impune prin exemplul bun în trăire și prin consimțirea poporului. Exemplul rău în trăire o scoate și din starea harică și din consimțirea poporului.

Năzuim spre Înviere

Vrem să aducem neamul la Biserică pentru a ne împăca cu Dumnezeu.

Vrem să creăm o școală de educație și cultură creștină pentru desăvîrșirea omului, care să adune toate energiile creatoare omenești.

Vrem să formăm omul nou, născut din nou din Dumenezeu și din strădania lui personală.

Vrem să înfăptuim împărăția lui Dumnezeu pe pămînt cu ajutorul Duhului Sfînt, luptînd împotriva forțelor satanice.

Vrem să trăim într-o comunitate creștină care să dea unitate în diversitatea formelor vieții și care să smulgă pe om din suferința morală și fizică. Prin omul nou vrem să dăm expresie creștină, prin conținut și formă, tuturor problemelor omenești din toate timpurile. Citește în continuare

Din nou, despre temniţele comuniste

Printre legionarii ce au pătimit în temniţele comuniste au fost diferite figuri. Deşi publicul are cunoştinţe relativ largi despre deţinuţi precum Valeriu Gafencu, Petre Ţuţea sau Gheorghe Calciu, socot de cuviinţă a scoate în evidenţă şi destinul altora, mai puţin cunoscuţi.

Cazul lui Vasile Turtureanu este elocvent. La fel ca alţii, a fost închis pentru activitatea în Frăţiile de Cruce şi a pătimit cu demnitate pînă la amnistia din 1964. A stat tare pe poziţia de legionar şi nu a făcut nici un compromis cu sistemul. A trecut şi el prin majoritatea închisorilor, fiind în contact cu figuri deja cunoscute ale martirajului românesc din acea vreme.

Să facem cunoştinţă cu destinul său.

Era în Frăţiile de Cruce cînd, în 1941 a fost închis de regimul antonescian. Avea să îşi petreacă cei mai frumoşi ani ai vieţii (de la 19 la 42) în închisoare. Din destăinuirile sale aflăm:

„Am făcut închisoare cu drag. La proces, cînd mi-au dat sentinţa de 25 de ani – am zîmbit. Sufletul meu a primit cu bucurie această osîndă.

Am fost arestat în urma unei trădări, pentru activitate în Frăţii. Vreau să subliniez un lucru: niciodată nu am acţionat după raţiune, ci am făcut ce am simţit. Ce am făcut, am făcut că aşa mi-a venit. În timp ce Antonescu dădea ani grei de temniţă pentru un cîntec sau o carte legionară, cînd toţi fugeau sau se ascundeau, eu am luat conducerea Frăţiilor din zona Suceava. De ce? Aşa am simţit […]

Printre lucrurile care m-au făcut să merg pe acest drum al jertfei a fost şi un cuvînt al lui Corneliu Zelea Codreanu: „A înviat Hristos. Aşa va învia şi dreptatea neamului românesc. Dar pentru aceasta se cere ca fiii săi cei mai buni să accepte de bunăvoie cununa de spini, să ia crucea în spate, să urce Golgota în genunchi şi, cu lacrimi în ochi, să se lase răstigniţi. Legionari, fiţi voi copiii aceştia!” Aceste cuvinte, m-au făcut să spun: „Doamne, învredniceşte-mă să fiu şi eu unul din copiii aceştia!”[…] Citește în continuare

Rostul luptei noastre

3. Modele de rezistenţă. 

III. Legionarismul

Decăderea voievodatelor române a dus la instaurarea suzeranităţii otomane, apoi a regimurilor fanariote, cu grave consecinţe economico- politice pentru popor. Mai mult, unele teritorii au au fost anexate altor imperii (Ardealul, Dobrogea, Bucovina, Basarabia).

Singurele realizări au rămas la nivel spiritual şi cultural (iar aici trebuie să amintim figurile lui Vasile Lupu, Constantin Brîncoveanu, a Mitropolitului Varlaam sau a altui Mitropolit, Petru Movilă).

În continuarea decăderii ţărilor române vine şi expansiunea geopolitică a Occidentului în răsăritul Europei, pe fundalul decăderii Imperiului Otoman şi al afirmării sistemului de război indirect prin revoluţii liberale.

Găsim în anul 1918 o Românie unită, întregită, dar cu picioare de lut. Duşmanii erau atît externi (Occidentul, URSS-ul, Ungaria, Bulgaria), cît şi interni: clasa politică ce slugărea intereselor străine, intelectualitatea ce era  în mare parte străină de popor, veneticii ce îşi făceau în linişte planurile de exploatare economică a poporului român.

În acele condiţii vitrege a apărut şi s-a afirmat puternic o mişcare de renaştere naţională a poporului român. Cunoscută în istorie ca Legiunea „Arhanghelul Mihail”, sau ca Mişcarea Legionară, a fost fondată şi condusă cu mînă de fier de tînărul Corneliu Zelea Codreanu, denumit ulterior de popor – Căpitanul.  Citește în continuare

Rostul luptei noastre

3. Modele de rezistenţă.

În istoria neamului nostru putem identifica mai multe modele de rezistenţă în faţa duşmanilor din afară. Fie că au fost paşnice, războinice sau ideologice, aceste modele de rezistenţă au marcat evoluţia neamului şi merită să fie cunoscute. Trebuie să le cunoaştem atît din simplul motiv că fac parte din trecutul nostru, cît şi din motivul că ne pot servi la elaborarea unui nou model de rezistenţă, adaptat zilelor noastre.

I. La început a fost obştea sătească. După cum am mai scris într-unul din materiale, obştea sătească este forma de existenţă şi activitate a locuitorilor spaţiului carpato-danubiano-pontic în perioada dintre retragerea aureliană din Dacia romană (anii 271-274 e.n.) şi pînă la formarea definitivă a primelor voievodate româneşti (secolul X – în Transilvania, secolul XIII – Ţara Românească şi secolul XIV – Ţara Moldovei).

Rezistenţa poporului român aflat în stadiu de formare s-a manifestat printr-un caracter paşnic. Obştile săteşti erau aşezate în regiuni protejate din punct de vedere natural: în apropierea masivelor forestiere, în zone muntoase, în apropierea unei surse de apă. Un timp îndelungat de după retragerea aureliană, populaţia romanizată a fost păzită de armatele avarilor, ca urmare a unor tratate dintre Imperiul Roman şi avari.

În cazul invaziilor pustiitoare ale altor triburi migratoare, în faţa cărora nu putea depune rezistenţă fizică, populaţia obştii se refugia în codri. Migratorii nu cutezau să intre în regiunile împădurite, astfel că pierderile erau de cele mai multe ori, de ordin material. În alte situaţii, barbarii care ocupau acest teritoriu cădeau de acord cu băştinaşii, ca în schimbul unor produse alimentare şi meşteşugăreşti să le ofere protecţie militară. Abia la începutul mileniului II, din cauza creşterii pericolului extern, au început a se forma primele formaţiuni statale româneşti.

Este un fapt istoric mai rar întîlnit, că poporul nostru a reuşit să reziste fără stat şi armată aproape de un mileniu, mai ales în condiţiile aspre ale epocii marii migraţii. Dar, mult mai uimitor este faptul că anume în aceste condiţii aspre a avut loc etnogeneza poporului nostru, fundamentul de fier pe care s-a ridicat ulterior neamul românesc. Citește în continuare