Nu nădăjduiţi în fiii oamenilor.

Vă puneţi deseori întrebarea de ce românii au greşit atît de des în trecutul apropiat?

Într-adevăr, viaţa politică şi socială românească din ultimele veacuri este presărată cu greşeli amare. Au fost adoptate constituţii străine, au fost cedate ruşinos teritorii, s-a lovit în autoritatea Bisercii, au fost prigoniţi creştini.

Explicaţia cea mai credibilă este următoarea: s-a greşit fiindcă elitele de atunci nu au nădăjduit în cine trebuie. Modernizarea României din secolul XIX a avut loc fiindcă paşoptiştii au nădăjduit zadarnic în democraţia apuseană, uitînd de specificul propriului popor, de legea strămoşească. Gravele consecinţe ce au urmat le ştim cu toţii: ruinarea ţărănimii, aservirea economică a ţării, pătrunderea duhului distrugător al politicianismului, etc.

Adoptarea Consituţiei ruşinoase din 1923 a avut loc din cauză că politicienii de atunci au sperat, din naivitate, că legile occidentale vor aduce beneficii societăţii româneşti, uitînd iarăşi, de specificul poporului român. Efectul a fost România de la 1940 – slabă, neînarmată şi dezbinată.

În vara lui 1940, politicienii români au cedat mişeleşte o treime din teritoriul ţării. Atunci ei au nădăjduit în puterile occidentale, pe ajutorul lor, care aşa şi nu a mai venit. Însă, ei au uitat esenţialul – să nădăjduiască întru Dumnezeu şi în poporul pe care-l conduceau.

Întrarea pripită a României în NATO şi UE a avut loc în nădejdea că occidentalii ne vor apăra şi o vom duce mai bine. Rezultatele sunt însă altele: în caz de un război în estul Europei România va deveni un simplu teatru de război; iar starea materială a românilor nu este mai bună decît pînă în 2007.

Şi nu este exclus ca pe viitor, „elitele” noastre să mai facă asemenea erori, consecinţele cărora vor cădea pe umerii urmaşilor. Politicienii români moderni şi-au pus la tot pasul întrebarea: „Ce va spune Europa?”, „Ce va spune lumea civilizată?”, uitînd să se întrebe: „Ce vor spune urmaşii noştri?” Prin aceasta ei au greşit amarnic.

Niciodată nu trebuie să ne temem de ce vor spune străinii, „civilizaţii”. Fiindcă nu în faţa lor vom da socoteală la sfîrşitul zilelor, ci în faţa lui Dumnezeu, în faţa strămoşilor noştri, şi în faţa celor ce ne vor urma.

Nădejdea noastră trebuie să fie doar la Dumnezeu şi la neamul nostru. În rest toţi ne sunt vrăjmaşi.

Anunțuri

Defectele democraţiei după V. Volkoff (III)

XI. Pentru că este însărcinată cu totalitarismul.

Conform „modei”, democraţia se opune totalitarismului. Dar, să nu uităm că majoritatea regimurilor dictatoriale s-au impus la timpul lor ca fiind cît se poate de democratice: Rusia Sovietică, Germania nazistă, Republica Franceză, statul „român” modern, etc.

Este destul de simplu: atunci cînd nu mai este un mod de desemnare a guvernanţilor, democraţia tinde spre absolut, iar acest lucru a caraterizat democraţia încă de la apariţia ei.

Asta cu atît mai mult în cazul în care drepturile omului devin o adevărată armă de luptă a „marilor democraţii. Edmund Burke, contemporan al revoluţiei franceze din 1789 scria profetic: „Ce instrument eficace al despotismului se va găsi în acest uriaş depozit de arme ofensive: drepturile omului.”

XII. Pentru că se bazează pe vertijul numărului.

În materie de alegători, democraţia nu face diferenţă între noţiunile „cantitate” şi „calitate”. Pentru ea contează doar cantitatea, în timp ce calitatea este neglijată. Este necesar de a cita, în această ordine de idei, din „Criza lumii moderne” de Rene Guenon: „Însuşi fondul ideii democratice este că un individ are exact aceeaşi valoare ca şi altul, deoarece sunt egali numeric, cu toate că ei nu pot fi niciodată egali decît numeric.”

Poţi lua în calcul opinia cantităţii atunci cînd cei care se pronunţă sunt cu toţii specialişti. Dar atunci cînd calitatea diferă, cantitatea este un aspect înşelător. Am putea spune că „eroarea nu devine adevăr înmulţindu-se” (M. Gandhi). Citește în continuare

Defectele democraţiei după V. Volkoff (II)

VI. Pentru o altă problemă de vocabular.

Se spune că democraţia este „guvenarea poporului, prin popor şi pentru popor.” Să admitem şi asta. Însă, ce este totuşi poporul? Mă îndoiesc că noţiunea dată poate fi definită corect de vreun partizan al democraţiei, iar această confuzie este întreţinută conştient.

Să intre oare în „popor” şi acele clase oculte ce conduc democraţia din umbră? Sau aceleaşi popoare parazitare care de sute de ani ne sug vlaga neamului şi pămîntului nostru? Ori, acei care s-au dezis de rostul lor de român, tranfigurîndu-se în „cetăţeni ai lumi”i sau „adepţi ai ecumenismului”? Din punctul nostru de vedere (ortodox) ei nu fac parte din popor. Din paradigma democratică, ei fac parte din naţiune… Şi atunci cum facem, cum rămîne cu consensul democratic?

„Democraţia este numele pe care îl dăm poporului de fiecare dată cînd avem nevoie de el.” (Caillavet)

„De fapt, nu există „opinie publică” în sensul propriu al termenului, sau, mai curînd, n-ar trebui să existe, suma opiniilor individuale nefăcînd o opinie colectivă.” (V. Volkoff)

VII. Deoarece concepţia modernă a democraţiei se bazează pe  o idee primită de-a gata.

Nouă ni se pare că democraţia este cel mai bun sistem fiindcă aşa ni se spune peste tot, fiindcă este o idee preconcepută. Dar, ce ar fi dacă am încerca să gîndim în afara sistemului?

„Democraţia este bună pentru că binele este democraţia; democraţia este justă pentru că dreptul este democaţia; democraţia este în sensul progresului fiindcă progresul constă în dezvoltarea democraţiei.”    (Jean Madiran) Citește în continuare

Defectele democraţiei după V. Volkoff

Vă vine a crede că într-o bruşură de 90 de pagini A5 poate încăpea mai mult adevăr decît în tone de filosofie modernă? Poate că nu, însă dacă veţi avea răbdarea să citiţi „Defectele democraţiei” de V. Volkoff, părerea se va schimba.

Bun cunoscător al tehnicilor de manipulare şi familiarizat cu culisele acestui joc de teatru numit făţarnic „democraţie”, autorul francez ne oferă pe tavă 21 de argumente clare pentru a ne schimba părerea greşită ce-o avem faţă de „muma democraţie”.

Sunt explicaţii aduse de un specialist în domeniu, cu argumente şi citate solide. Sperăm că cititorii, mai mult sau mai puţin împătimiţi de promisiunile deşarte ale democraţiei, vor ajunge la unele concluzii nu atît senzaţionale, cît utile.

De ce nu sunt decît pe jumătate democrat?”

I. Din spirit de contradicţie.

Asta pentru că democraţia ne este impusă aproape forţat ca fiind cea mai perfectă formă de organizare a unui stat. Din 10 posturi de televiziune sau radio, cel puţin 8 îţi impun democraţia ca fiind aproape perfectă.

În mod normal, apare spiritul de contradicţie care refuză acest nou „adevăr absolut”. Mai mult, de la această contradicţie poţi merge mai departe în descoperirea culiselor democraţiei. Iar acolo aflăm lucruri care pe unii îi şochează, pe alţii îi bagă în sperieţi iar pe alţii îi întăreşte în credinţă.

II. Pentru că democraţia, chiar ca mod de desemnare a guvernanţilor, nu reprezintă numai avantaje.

Nu ar fi potrivit să negăm avantajele pe care, aparent, sistemul democratic le-ar avea faţă de alte modalităţi de desemnare a guvernanţilor (naştere, hazard, merit). Citește în continuare

3. Legea tăcerii

„Vorbeşte puţin. Vorbeşte ce trebuie. Vorbeşte cînd trebuie. Oratoria ta este oratoria faptei. Tu făptuieşte, lasă pe alţii să vorbească.” (Corneliu Zelea Codreanu)

Cu toţii conştientizăm că demagogia este un defect uman şi social. Ea reprezintă vorba multă şi fără rost, fiind o „noutate” a democraţiei. Vorbăraia demogagică este veche, fiind prezentă încă în antichitate. Însă, ea a fost dezvoltată şi ridicată la rang de „valoare” tocmai în epoca modernă. Anume atunci cînd apare şi este dezvoltată democraţia – atunci este pusă în aplicare şi demagogia.

Putem spune că, pe lîngă presa „liberă”, un alt lucru necesar funcţionării democraţiei este demagogia. Nici un alt sistem politic nu presupune atîta vorbăraie fără sens şi atîta birocraţie, precum este în politica democratică. Unul dintre marii înţelepţi antici spunea cam aşa: „A cunoaşte fără a acţiona este păcat, dar a acţiona fără a cunoaşte este periculos”. Iată fix aşa este şi în cadrul demagogiei – omul acţionează (vorbeşte în cazul nostru) fără a cunoaşte, ceea ce este un lucru foarte periculos.

Poporul nostru, prin esenţă, a fost străin de demagogie. Avem chiar şi o expresie populară, care sună cam aşa: „Vorba multă, sărăcia omului.” Strămoşii noştri mai întîi munceau, şi apoi îşi lăsau loc şi pentru a pălăvrăgi. Noi însă, aşa-zişii români ai secolului XXI, vorbim tot timpul şi uităm de muncă. A avut loc ceva între timp. Citește în continuare

Cum rămîne cu libera exprimare?

Din cîte ştim, pilonul de bază al mitului democraţiei  sunt promisiunile. Majoritatea celor care cred orbeşte în acest sistem străin, au fost „cuceriţi” prin promisiuni uşoare: libera exprimare, dreptul la libera alegere, libertăţi şi drepturi care de care mai trăsnite, etc. Aceşti oameni au fost ademeniţi nu prin fapte măreţe, nu prin exemple de jertfă şi nici prin sacrificii. Dar totuşi, o mare parte din oameni au fost „vrăjiţi” de-a dreptul de democraţie, iar acest lucru se datorează cel mai mult promisiunilor „umflate” cu care ne întîmpină acest sistem.

Dar, haideţi să vedem pe cît de mult sunt puse în practică aceste aşa-zise drepturi. Să luăm unul la alegere: dreptul la libera exprimare.

Aparent, în democraţie se asigură dreptul la libera exprimare. În comparaţie cu vremurile inchiziţiei, nimeni nu te umple cu apă dacă ai spus ceva îndrăzneţ şi nimeni nu îţi strînge vreo ceva în uşă. Toţi pot să se exprime prin ziare, la radio, în mijlocul străzii, urlînd, ţipînd, la televeizor  sau acasă. Da, aparent, totul este „în ordine”, iar cei care au fost ademeniţi cu promisiuni televizate, cred că mai bine nici nu poate să fie şi sunt foarte mulţumiţi. Citește în continuare

Duminică la săpat cu toţii!

” – Voi duminică ce faceţi? Chiar vreţi să staţi în oraş, pe la cămine? Dar, poate vă duceţi acasă, să vă vedeţi părinţii! Cu atît mai mult că duminică, pe 5 septembrie, va avea loc şi Referendumul!”

Cam aşa şi-a început discursul în faţa unui torent întreg unul din prodecanii unei universităţi din capitală. Iar acest lucru avea loc în timpul unei perechi importante.

” – Cred că nu există nici o îndoială că duminică trebuie să mergem la votare. Toată lumea are datoria de a vota. Nu importă că veţi vota PENTRU sau CONTRA, ci este important ca cu toţii să venim la vot. ” a continuat prodecanul. Deja, prin torent, mulţi exclamau:

” – Noi votăm PENTRU!”, semn că tactica de manipulare a maselor a dat roade. Şi, ca pentru sfîrşit, o urmat încă o frază din partea prodecanului:

” – Deci, e clar – duminică votăm. Iar dacă sunt din cei care nu vor să voteze, le dăm cîte o greblă, sau cîte o sapă, ca avem multe la universitate.”

Cam asta e situaţia pe la universităţile din Chişinău. Altfel nici nu are cum să fie, dat fiind că aproape toţi rectorii universităţilor din capitală au aderat la PLDM. De acum 130 de ani, cînd Eminescu constata cu regret că la universităţile din ţară se face mai multă politică decît carte, situaţia nu s-a schimbat cu mult. Acelaşi virus politicianist ca şi atunci, aceeaşi demagogie.

Cît fespre faza cu grebla şi sapa, cred ca a fost o glumă din partea prodecanului. Şi totuşi, mesajul a fost că doar acei care merg la vot sunt în rînd cu lumea ( şi mai ales dacă vor vota PENTRU pe 5 septembrie). Iar acei care nu vor să voteze – sunt o clasă marginală a societăţii şi, prin urmare, lor trebuie să li se dea sape şi greble, să lucreze.

Bine. În acest caz, cu toată duminică, prefer să pun mîna pe o greblă sau pe o sapă. Şi chiar aşa voi face. Voi mai grebla din frunzele de nuc căzute pe iarba din ogradă. Sau poate voi mai tăia din buruianul din jurul butucilor de Moldova din grădină. În orice caz, îmi găsesc eu ocupaţie.

Aşa că băieţi, duminică făceţi-vă că sunteţi ocupaţi şi nu va duceţi la referendum. Nu de alta, însă acest sistem, numit „democraţie pluripartidistă” trebuie de boicotat. El nu merită nici macăr atenţie din partea noastră.