Rostul luptei noastre

3. Modele de rezistenţă.

În istoria neamului nostru putem identifica mai multe modele de rezistenţă în faţa duşmanilor din afară. Fie că au fost paşnice, războinice sau ideologice, aceste modele de rezistenţă au marcat evoluţia neamului şi merită să fie cunoscute. Trebuie să le cunoaştem atît din simplul motiv că fac parte din trecutul nostru, cît şi din motivul că ne pot servi la elaborarea unui nou model de rezistenţă, adaptat zilelor noastre.

I. La început a fost obştea sătească. După cum am mai scris într-unul din materiale, obştea sătească este forma de existenţă şi activitate a locuitorilor spaţiului carpato-danubiano-pontic în perioada dintre retragerea aureliană din Dacia romană (anii 271-274 e.n.) şi pînă la formarea definitivă a primelor voievodate româneşti (secolul X – în Transilvania, secolul XIII – Ţara Românească şi secolul XIV – Ţara Moldovei).

Rezistenţa poporului român aflat în stadiu de formare s-a manifestat printr-un caracter paşnic. Obştile săteşti erau aşezate în regiuni protejate din punct de vedere natural: în apropierea masivelor forestiere, în zone muntoase, în apropierea unei surse de apă. Un timp îndelungat de după retragerea aureliană, populaţia romanizată a fost păzită de armatele avarilor, ca urmare a unor tratate dintre Imperiul Roman şi avari.

În cazul invaziilor pustiitoare ale altor triburi migratoare, în faţa cărora nu putea depune rezistenţă fizică, populaţia obştii se refugia în codri. Migratorii nu cutezau să intre în regiunile împădurite, astfel că pierderile erau de cele mai multe ori, de ordin material. În alte situaţii, barbarii care ocupau acest teritoriu cădeau de acord cu băştinaşii, ca în schimbul unor produse alimentare şi meşteşugăreşti să le ofere protecţie militară. Abia la începutul mileniului II, din cauza creşterii pericolului extern, au început a se forma primele formaţiuni statale româneşti.

Este un fapt istoric mai rar întîlnit, că poporul nostru a reuşit să reziste fără stat şi armată aproape de un mileniu, mai ales în condiţiile aspre ale epocii marii migraţii. Dar, mult mai uimitor este faptul că anume în aceste condiţii aspre a avut loc etnogeneza poporului nostru, fundamentul de fier pe care s-a ridicat ulterior neamul românesc.

Anunțuri

Nu nădăjduiţi în fiii oamenilor.

Vă puneţi deseori întrebarea de ce românii au greşit atît de des în trecutul apropiat?

Într-adevăr, viaţa politică şi socială românească din ultimele veacuri este presărată cu greşeli amare. Au fost adoptate constituţii străine, au fost cedate ruşinos teritorii, s-a lovit în autoritatea Bisercii, au fost prigoniţi creştini.

Explicaţia cea mai credibilă este următoarea: s-a greşit fiindcă elitele de atunci nu au nădăjduit în cine trebuie. Modernizarea României din secolul XIX a avut loc fiindcă paşoptiştii au nădăjduit zadarnic în democraţia apuseană, uitînd de specificul propriului popor, de legea strămoşească. Gravele consecinţe ce au urmat le ştim cu toţii: ruinarea ţărănimii, aservirea economică a ţării, pătrunderea duhului distrugător al politicianismului, etc.

Adoptarea Consituţiei ruşinoase din 1923 a avut loc din cauză că politicienii de atunci au sperat, din naivitate, că legile occidentale vor aduce beneficii societăţii româneşti, uitînd iarăşi, de specificul poporului român. Efectul a fost România de la 1940 – slabă, neînarmată şi dezbinată.

În vara lui 1940, politicienii români au cedat mişeleşte o treime din teritoriul ţării. Atunci ei au nădăjduit în puterile occidentale, pe ajutorul lor, care aşa şi nu a mai venit. Însă, ei au uitat esenţialul – să nădăjduiască întru Dumnezeu şi în poporul pe care-l conduceau.

Întrarea pripită a României în NATO şi UE a avut loc în nădejdea că occidentalii ne vor apăra şi o vom duce mai bine. Rezultatele sunt însă altele: în caz de un război în estul Europei România va deveni un simplu teatru de război; iar starea materială a românilor nu este mai bună decît pînă în 2007.

Şi nu este exclus ca pe viitor, „elitele” noastre să mai facă asemenea erori, consecinţele cărora vor cădea pe umerii urmaşilor. Politicienii români moderni şi-au pus la tot pasul întrebarea: „Ce va spune Europa?”, „Ce va spune lumea civilizată?”, uitînd să se întrebe: „Ce vor spune urmaşii noştri?” Prin aceasta ei au greşit amarnic.

Niciodată nu trebuie să ne temem de ce vor spune străinii, „civilizaţii”. Fiindcă nu în faţa lor vom da socoteală la sfîrşitul zilelor, ci în faţa lui Dumnezeu, în faţa strămoşilor noştri, şi în faţa celor ce ne vor urma.

Nădejdea noastră trebuie să fie doar la Dumnezeu şi la neamul nostru. În rest toţi ne sunt vrăjmaşi.