Tradiţionalism şi modernism. Ce alegem?

Dacă privim puţin mai atent ceea ce se întîmplă în jurul nostru, ne putem da uşor seama că în culisele prezentului are loc ciocnirea a două sisteme. Această impresie se întăreşte dacă mai ştim puţină istorie şi teorie a civilizaţiilor. Iar, această ciocnire devine evidentă dacă cunoaştem aspectele ale acestor două mari sisteme de valori: tradiţionalismul şi modernismul (care se manifestă în prezent ca postmodernism).

Ştim că istoria poate fi împărţită în trei mari perioade: tradiţionalismul (epocile antice şi medievale), modernismul (epoca modernă şi contemporană) şi postmodernismul (ultimele decenii).

Prima perioadă este caracterizată de formarea şi afirmarea popoarelor după principii tradiţionale. Anume atunci are loc formarea popoarelor în forma lor „incipientă”.  Tradiţie, limbă, cultură, legende, basme, voievozi eroici, bravi oşteni, lege a pămîntului, familie, valori spirituale eterne – acestea sunt roadele tradiţionalismului. Trebuie să specificăm, dacă mai este nevoie, că tradiţionalismul este perioada în care ne-am format şi noi ca neam, şi că în general, în tradiţionalism s-a tins spre idealul de creare, de înălţare  a unor valori, de aspirare spre un adevăr absolut.

În schimb, modernismul, alături de postmodernism se încep odată cu marile revoluţii din Occident. Sistemului modernist îi sunt specifici tremeni  de genul: materialism, iluminism, capitalism, liberalism, ateism, democraţie,etc.

Modernismul, spre deosebire de tradiţionalism, s-a orintat preponderent spre bunăstare materială, ignorînd aproape complet aspectul spiritual al vieţii.

Modernismul este tărîmul depărtării omului de Adevărul Absolut. Este perioada istorică care a condţionat importante modificări în structura valorică a popoarelor acestui pămînt. În modernism au început a apărea oameni fără identitate, consumatorii, trîntorii, criminalii în masă, vagabonzii, alcoolicii, etc.

Este foarte  mult de discutat pe aceasta temă.

Mă voi opri doar la expunerea cîtorva aspecte privind actualitatea acestei ciocniri între Vechi şi Nou.

În Tradiţionalism, există un Adevăr Absolut. Fiecare om şi fiecare neam ştie de unde vine, şi încotro se îndreaptă. Există o axă de valori care asigură existenţa poporului în orice condiţii. Există o familie, ca celulă a poporului. Există părinţi care îşi cresc copii cu dragoste. Există copii care işi respectă părinţii. Avem un şir frumos de tradiţii şi obiceiuri, care sunt respectate cu stricteţe. Avem un set de „legi ale pămîntului” care sunt numai bune pentru ocîrmuirea unui sat, oraş, stat. Avem voievozi, sau domnitori care îşi iubesc neamul pe care îl conduc. Avem ostaşi viteji care îşi iubesc neamul pe care îl apără.

Avem o ordine socială, dictată de Tradiţie. Avem bărbaţi puternici şi harnici şi femei frumoase şi iubitoare.

Avem o doină, un cîntec de jale sau de bucurie. Avem un port exact ca şi al bătrînilor noştri. Avem un pămînt care ne aparţine, şi fîntîni din care putem bea fără a plăti impozite.

În schimb, Modernismul ne vine cu alte „valori” şi concepţii:

Nu există un Adevăr Absolut, ci doar realtivism, „păreri”, „opinii”, „moduri de a privi lucurire”.

Nimeni nu ştie de unde vine şi încotro se întreptă. Nimeni nu ştie care îi sunt cu adevărat rădăcinile, şi care este scopul său în viaţă.

Axa de valori de care se conduce omul modern este mai mult un şir nesfîrşit de idei, concepte şi fantezii. Acea axă nu mai este valabilă pentru un întreg neam , ci diferă de la individ la individ.

În Modernism nu mai avem o familie trainică – ea este ruinată de alcool, carierism, individualism, şi „frica” de copii. Familia modernă este mai degrabă o relaţie sexuală legalizată, decît o uniune benevolă dintre bărbat şi femeie. Ba mai mult, aici chiar naţiunile de „mamă” şi „tată” sunt relative.

Părinţii moderni îşi ucid pruncii pentru a scăpa de „cheluiteli şi griji neprevăzute”, folosind „dreptul” la alegere. Ei nu îşi mai educă copii după oarecare reguli şi valori, ci îi lasă pe mîna şcolii ateiste şi a televizorului.

Copii nu îşi mai iubesc părinţii, şi îi consideră ca fiind „demodaţi”.

Tradiţiile deja de demult au fost ridicularizate şi înlocuite cu mofturi şi mode. Ce era frumos ieri e urît azi, şi ce frumos şi bun azi va fi învechit mîine – cam asta e tactica în materie de tradiţie utilizată de omul modern.

În Modernism, conducătorii nu îşi iubesc poporul decît pentru a-l îndobitoci cu lozinci demagogice, asemuind naţiunea pe care o conduce cu un simplu electorat. Iar legile statului modern, aceste legi nu au de cele mai multe ori nici în clin, nici mînecă cu poporul care se conduce de ele. De ce? Fiindcă sunt forme fără fond, importate în numele democraţiei.

Oamenii moderni sunt slabi, lipsiţi de putere, bolnăvicioşi, şi practic dependenţi de „noutăţile” farmaceutice. Femeile moderne nu mai sunt iubitoare şi fumoase ca cele de altădată. Ele s-au emancipat, devenind libertine, carieriste, curve, şi fiind gata mereu să-şi înşele concubinii şi să îşi ucidă copiii.

Cîntecele frumoase tradiţionale, au fost „modernizate”, şi iată că am ajuns să cîntăm ca papagalii pe ritmuri la modă. Hora de altădată, Modernitatea a înlocuit-o cu nişte dobitoceşti mişcări de imitare a instinctelor trupeşti.

Iar fîntîna ceea din care cîndva puteai să-ţi potoleşti setea nestingherit are astăzi apa otrăvită cu substanţe chimice, şi chiar în viitorul apropiat va trebui să plăteşti impozite pentru a bea din ea.

Şi lista poate continua. Ea este mult prea lungă pentru a încăpea într-o carte, darămite într-un mic articol, scris la un miez de noapte.

Pentru mulţi va fi greu să înţeleagă cele expuse. Dar totuşi, trebuie să conştientizăm, că în afară de luptele electorale, politice şi materiale ale vremii, noi asistăm şi la o altă luptă, mult mai importantă.

Este lupta valorilor Vechiului cu deşertăciunea Noului. Ea este lupta poporului nostru pentru a scăpa din imensa degradare de care este cuprins.

Va reuşi Tradiţionalul (sau poporul român autentic, în cazul nostru)  să iasă învingător din această agresiune civilizaţională a Modernismului?

Asta va depinde foarte mult de alegerea pe care o vom face fiecare din noi: sau sărim întru apărarea neamului nostru, sau ne dăm în tabăra inamică, devenind prigonitorii propriului popor.

Anunțuri

Cine sunt vinovaţii?

De ce suntem atît de indiferenţi? De ce nu mai credem ca mai înainte? Unde a dispărut vitejia din noi? De ce suntem atît de laşi? De ce luăm în batjocură memoria propriilor părinţi? De ce am ajuns să ne ucidem fraţii sau copii nenăscuţi cu atîta sînge rece? De unde atîta carierism şi exclusivism în jurul nostru? Unde au dispărut sentimentul naţional, stima faţă de părinţi, sinceritatea din noi?

Probabil că mulţi dintre noi ne punem întrebări de acest gen. Orice bun român este frămîntat de o asemenea întrebare. Nu şi le pun doar acei care se înscriu în categoriile de mai sus, precum şi acei oameni care profită de pe urma situaţiei de fapt. Îmi voi permite să arăt cu degetul spre cei care, după părerea mea, sunt responsabili de această situaţie.

În primul rînd suntem noi vinovaţii. Suntem vinovaţi pentru că am fost prea buni, prea toleranţi, prea indulgenţi.  Bunătatea şi smerenia noastră, pe care cu greu le poţi găsi la un alt popor din lume, au evoluat în sens negativ şi s-au tranformat în indiferenţă, indulgenţă sau ignoranţă. Dintr-un neam viteaz, gata de jertfa supremă atunci cînd acest lucru se cerea, ne-am tranformat în nişte ignoranţi.  Atunci cînd se cerea ca să luăm aer în piept şi să luptăm cu leneşul din noi, am preferat să dormim. Atunci cînd se cerea să alungăm indiferenţa sau slăbiciunile lumeşti din noi, iarăşi ne-a fost lene. Atunci cînd se cerea să ne organizăm toate forţele contra duşmanului, s-a reuşit numai pe jumate. Pe trădătorii care ne-au vîndut de lungul secolelor, la fel i-am „tolerat.” Citește în continuare

– Singură? – Cu Dumnezeu!

Nu de puţine ori auzim păreri pesimiste care ne sugerează că suntem rămaşi în urmă faţă de „cultura” europeană şi că ar trebui să ne racordăm cît mai rapid la sistemul de valori occidental. Adică, se merge deschis pe calea modernizării prin negarea şi uitarea valorilor naţionale. O mulţime de intelectuali şi oameni de cultură români au căzut în această gîndire eronată şi prin urmare fac tot posibilul pentru a „franţuzi” sau „englezi” cultura şi identitatea noastră. În subconştientul multora dintre noi domină ruşinea faţă de identitatea proprie, cultura occidentală apărînd ca o alternativă bună.

        Consider că nu voi greşi dacă îmi voi exprima dezacorul cu aceste tendinţe. Avem o cultură Citește în continuare