Valeriu Gafencu despre comunitatea creștină

Gîndul unei comunități creștine l-a urmărit pe Valeriu în ultima perioadă a vieții. Așa cum am văzut, conștiința păcatului și lucrarea de pocăință nu l-au făcut să se cufunde ursuz în sine, uitînd de ceilalți, ci, prin harul care s-a sălășluit în suflet, a ajuns la o concepție creștină integrală, capabilă să înțeleagă foarte nuanțat rostul creștinismului în lumea de azi.

Astfel, a încercat să definească cu ajutorul unor principii temeiurile și năzuințele unei comunități spirituale după modelul Tîrgu-Ocna. Scrise după eliberare de părintele Voicescu pe o carte confiscată cu ocazia arestării din 1959, aceste principii au ajuns prin grija Securității, pînă la noi. Ele exprimă sintetic gîndirea lui Valeriu, fiind temelii nemincinoase atît ale urcușului duhovnicesc personal, dar, mai ales, ale oricărei împreună lucrări spirituale.

A fi elită creștină

A fi elită creștină însemnează ca din dragoste pentru Dumnezeu să ucizi tot răul din tine și să urăști tot răul în afară de tine, iar din dragoste pentru oameni să porți crucea lui Hristos zi de zi și să îți pui viața pentru mîntuirea lumii.

A fi elită creștină însemnează a cîrmui corabia lumii spre Hristos, urmîndu-i lui. Lumea văzînd exemplul acestei vieți, să consimtă a-I urma lui Hristos.

Prin elita harică lumea se împacă cu Dumnezeu și își găsește pacea și rezolvarea fericită a tuturor problemelor care o frămîntă. Elita harică se impune prin exemplul bun în trăire și prin consimțirea poporului. Exemplul rău în trăire o scoate și din starea harică și din consimțirea poporului.

Năzuim spre Înviere

Vrem să aducem neamul la Biserică pentru a ne împăca cu Dumnezeu.

Vrem să creăm o școală de educație și cultură creștină pentru desăvîrșirea omului, care să adune toate energiile creatoare omenești.

Vrem să formăm omul nou, născut din nou din Dumenezeu și din strădania lui personală.

Vrem să înfăptuim împărăția lui Dumnezeu pe pămînt cu ajutorul Duhului Sfînt, luptînd împotriva forțelor satanice.

Vrem să trăim într-o comunitate creștină care să dea unitate în diversitatea formelor vieții și care să smulgă pe om din suferința morală și fizică. Prin omul nou vrem să dăm expresie creștină, prin conținut și formă, tuturor problemelor omenești din toate timpurile. Citește în continuare

6. Legea onoarei

„Mergi numai pe cãile indicate de onoare. Luptă şnu fi niciodată mişel. Lasă pentru alţii căile infamiei. Decât să învingi printr’o infamie, mai bine să cazi luptând pe drumul onoarei.”

Această ultimă lege a cuibului vine să le completeze pe cele anterioare, şi să adauge încă o virtute omului nou: onoarea. Dat fiind că piatra din capul unghiului pe care se zideşte noua ideologie conservatoare a Legiunii este omul nou, este şi firesc ca pe lîngă calităţi precum tăcerea, disciplina, munca, educaţia şi spiritul solidar, să fie adăugată şi onoarea.

Deşi în cursul existenţei sale, Legiunea a fost nevoită să îndure neîncetate umiliri şi prigoane, ea a ieşit învingătoare moral din fiecare. Şi aceasta în condiţiile în care raportul de forţe a fost inegal (fiind atacată de întreaga mass-media interbelică, de întreaga armată a lui Carol II, de întreg statul antonescian şi cu mare înverşunare de regimul comunist). Una dintre cauzele care a condiţionat invincibilitatea omului nou în aceste lupte a fost şi linia morală pe care a urmat-o. Iar în acest context, spiritul nobil şi onorabil cultivat prin cea de-a VI- lege a cuibului a jucat un rol esenţial.

Ca şi în cazul celorlate cinci legi, legea onoarei avea (şi are) ca scop ridicarea unui om nou, total diferit de prototipul omului occidentalizat de la acea vreme. În mai puţin de o sută de ani de parlametarism, viaţa publică a României a devenit un vis urît: lipsea aproape cu desăvîrşire spiritul demnităţii şi jertfei, dominînd în schimb laşitatea, mişelia şi o linie morală şubredă.

Dacă căutăm în istoria politicii române interbelice cazuri în care să domine onoarea şi demnitatea, le vom găsi cu greu. Ne amintim cu tristeţe de adoptarea Constituţiei anti-româneşti din anul 1923, de răzvrătirea lui A.C. Cuza contra întregii Ligi a Apărării Naţional-Creştine, de cedarea ruşinoasă a Citește în continuare

Conştiinţă sau emancipare?

Există multe categorii de oameni. Sunt care mai de care: buni sau răi, înalţi sau scunzi, obraznici sau smeriţi, voinici sau slabi, etc. Ar fi destul de greu să-i clasificăm după criterii general acceptate, fiindcă mulţi dintre noi privim lucrurile din puncte de vedere diferite.

Şi totuşi, ne trebuie un algoritm oarecare, pentru a percepe mai uşor cine sunt cei din jurul nostru. Din start menţionez că nu mă pronunţ pentru separarea oamenilor conform unor anumite criterii. Dar, apare ca întotdeauna un „dar” – trebuie să ştim cu cine avem de-a face. Astfel, este nevoie de a folosi unele criterii în relaţiile cu oamenii.

Să luăm ca criteriu central felul în care reacţionează individul în anumite situaţii:

Luăm arbitrar două personaje: Emancipatul şi Conştientul.

Situaţia 1: Satisfacerea serviciului militar:

Primul nu doreşte nici în ruptul capului să facă armata. El nu doreşte să-şi piardă un an din viaţă în folosul poporului. Nu vrea să renunţe la plăcerile vieţii şi alte patimi care îi copleşesc sufletul. Nici nu îşi închipuie cum ar putea să jertfeasă o zi din viaţa sa pentru o cauză nobilă, darămite un an.

Conştientul, în schimb, priveşte armata ca pe un lucru necesar şi onorabil. Astfel, va deveni disciplinat, se a căli şi va sta în slujba ţării un an de zile. El doreşte să înveţe regimul de cazarmă, fiind conştient că asta îi va fi util în viaţă. Este conştient că un bun român trebuie să dorească şi să ştie a-şi apăra ţara. Citește în continuare

Valeriu Gafencu. 90 de ani de la naştere

„Bucură-te, că pămîntul Basarabiei se slăveşte prin tine”

Acatistul Noului Mucenic Valeriu

Pe lîngă unirea principatelor din 1859, formarea societăţii „Carpaţii” şi independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti din 1918, ziua de 24 ianuarie mai aduce un eveniment important pentru istoria neamului nostru.

În urmă cu 90 de ani, se năştea la Sîngerei, Valeriu Gafencu. Împrejurimile şi condiţiile timpului nu spuneau multe despre imensa personalitate a celui ce avea să fie numit ulterior „Sfîntul închisorilor”. Tatăl său, Vasile, a fost deputat în Sfatul Ţării, votînd la 27 martie 1918 actul de unire a Basarabiei cu România. Decepţionat de jocurile politice murdare de la acea vreme, Vasile Gafencu s-a retras în localitatea Sîngerei, unde avea să întemeieze şi să conducă o familie după rînduielile creştineşti.

Primul dintre copii, Valeriu s-a remarcat de mic prin blajinitate, sinceritate şi dreapta judecată. Cele trei surori mai mici ale sale,  îşi aduc aminte că de fiecare dată el le trata cu dragoste părintească, stăruindu-se să le îndrume în viaţă.

Între 1932 şi 1940 îşi face studiile secundare la Liceul „Ion Creangă” din Bălţi. Anume în acest răstimp devine simpatizant al Mişcării Legionare. În această „şcoală populară” nu numai că şi-a păstrat calităţile anterioare, ci şi a reuşit să îşi sporească virtuţile de care dispunea, fiind remarcat de cei din jur.

În vara anului 1940 pleacă la studii la Iaşi. Este profund marcat de gestul tatălui său, care după ce îl vede pe Valeriu trecut pe malul drept al Prutului, se întoarce acasă, în Basarabia, cu toate că ştia de represiunile care îl ameninţau în Basarabia de după 28 iunie 1940.  Citește în continuare