Ororile statului „român” modern

Din cîte ştim, la mijlocul veacului XIX, are loc formarea statului „român” modern. Procesul a fost cauzat de slăbirea vizibilă a Imperiului Otoman, precum şi de creşterea influenţei occidentale în regiunea Europei de Sud-Est, ca urmare a războiului din Crimeea (1853-1856).  Anii cei mai reprezentativi pentru procesul de formare a unui prim stat unitar român au fost:

1848 – revoluţia paşoptistă, înfăptuită de tineri intelectuali formaţi în scolile occidentale (aceasta reprezintă implicarea occidentalilor în traburile unui stat străin).

1857 – formarea comisiilor Ad-Hoc la Iaşi şi Bucureşti.

1859 – unirea Pricipatelor Române.

1862 – recunoaşterea oficială a unirii şi preluarea numelui de România.

1878 – cucerirea indepenţei de stat. Citește în continuare

Cine sunt vinovaţii?

De ce suntem atît de indiferenţi? De ce nu mai credem ca mai înainte? Unde a dispărut vitejia din noi? De ce suntem atît de laşi? De ce luăm în batjocură memoria propriilor părinţi? De ce am ajuns să ne ucidem fraţii sau copii nenăscuţi cu atîta sînge rece? De unde atîta carierism şi exclusivism în jurul nostru? Unde au dispărut sentimentul naţional, stima faţă de părinţi, sinceritatea din noi?

Probabil că mulţi dintre noi ne punem întrebări de acest gen. Orice bun român este frămîntat de o asemenea întrebare. Nu şi le pun doar acei care se înscriu în categoriile de mai sus, precum şi acei oameni care profită de pe urma situaţiei de fapt. Îmi voi permite să arăt cu degetul spre cei care, după părerea mea, sunt responsabili de această situaţie.

În primul rînd suntem noi vinovaţii. Suntem vinovaţi pentru că am fost prea buni, prea toleranţi, prea indulgenţi.  Bunătatea şi smerenia noastră, pe care cu greu le poţi găsi la un alt popor din lume, au evoluat în sens negativ şi s-au tranformat în indiferenţă, indulgenţă sau ignoranţă. Dintr-un neam viteaz, gata de jertfa supremă atunci cînd acest lucru se cerea, ne-am tranformat în nişte ignoranţi.  Atunci cînd se cerea ca să luăm aer în piept şi să luptăm cu leneşul din noi, am preferat să dormim. Atunci cînd se cerea să alungăm indiferenţa sau slăbiciunile lumeşti din noi, iarăşi ne-a fost lene. Atunci cînd se cerea să ne organizăm toate forţele contra duşmanului, s-a reuşit numai pe jumate. Pe trădătorii care ne-au vîndut de lungul secolelor, la fel i-am „tolerat.” Citește în continuare

Capul ridicat sabia nu-l taie!

Unul dintre proverbele româneşti sună astfel: „Capul plecat sabia nu-l taie”. Nu ştim pe cît este de românesc acest proberb, precum nu-i ştim nici valoarea sa de adevăr. Ştim însă, mai mult ca sigur, că proverbul dat nu exprimă specificul neamului românesc. Cunoscînd spiritul viteaz, neînficat şi oricînd gata de jertfă al românului şi analizînd acest proverb, găsim o mare diferenţă. Există o mare deosebire între felul de a fi al românului autentic şi mesajul proverbului dat. Iar faptul că am ajuns să ne conducem de astfel de proverbe denotă depărtarea noastră de mentalitatea românului adevărat.

După secole de ocupaţie străină, după îndelungile greutăţ prin care a trecut acest popor, ne-am resemnat în faţa sorţiim iar din proverbul „capul plecat sabia nu-l taie” ne-am făcut o adevărată ideologie. Acest lucru se reflectă şi asupra modului în care înţelegem lupta pentru apărarea credinţei strămoşeşti. La acest capitol, proverbul „capul plecat sabia nu-l taie” a fost „adoptat” cu repeziciune. Am ajuns să fim cei mai toleranţi, cei mai cuminţi şi mai răbdători atunci cînd vine vorba de relaţia dintre credinţa noastră şi altele. Ne-ar lua foarte mult timp să căutăm vreo confesie, ai cărei practicanţi să fie atît de toleranţi, cuminţi şi tăcuţi, precum suntem noi, ortodocşii de azi.

De exemplu, prin intermediul sectelor se duce o murdară şi infamă luptă contra Ortodoxiei. Cum ne opunem noi în faţa acestei tendinţe? Desigur că noi tolerăm, desigur că noi îi acceptăm pe toţi sectanţii ca pe fraţii noştri. Într-atît am ajuns să credem în acest proverb, încît suntem pregătiţi să plecăm capetele cu umilinţă în faţa oricărui sectant şi să îl acceptăm ca pe un frate de credinţă. Citește în continuare