6. Legea onoarei

„Mergi numai pe cãile indicate de onoare. Luptă şnu fi niciodată mişel. Lasă pentru alţii căile infamiei. Decât să învingi printr’o infamie, mai bine să cazi luptând pe drumul onoarei.”

Această ultimă lege a cuibului vine să le completeze pe cele anterioare, şi să adauge încă o virtute omului nou: onoarea. Dat fiind că piatra din capul unghiului pe care se zideşte noua ideologie conservatoare a Legiunii este omul nou, este şi firesc ca pe lîngă calităţi precum tăcerea, disciplina, munca, educaţia şi spiritul solidar, să fie adăugată şi onoarea.

Deşi în cursul existenţei sale, Legiunea a fost nevoită să îndure neîncetate umiliri şi prigoane, ea a ieşit învingătoare moral din fiecare. Şi aceasta în condiţiile în care raportul de forţe a fost inegal (fiind atacată de întreaga mass-media interbelică, de întreaga armată a lui Carol II, de întreg statul antonescian şi cu mare înverşunare de regimul comunist). Una dintre cauzele care a condiţionat invincibilitatea omului nou în aceste lupte a fost şi linia morală pe care a urmat-o. Iar în acest context, spiritul nobil şi onorabil cultivat prin cea de-a VI- lege a cuibului a jucat un rol esenţial.

Ca şi în cazul celorlate cinci legi, legea onoarei avea (şi are) ca scop ridicarea unui om nou, total diferit de prototipul omului occidentalizat de la acea vreme. În mai puţin de o sută de ani de parlametarism, viaţa publică a României a devenit un vis urît: lipsea aproape cu desăvîrşire spiritul demnităţii şi jertfei, dominînd în schimb laşitatea, mişelia şi o linie morală şubredă.

Dacă căutăm în istoria politicii române interbelice cazuri în care să domine onoarea şi demnitatea, le vom găsi cu greu. Ne amintim cu tristeţe de adoptarea Constituţiei anti-româneşti din anul 1923, de răzvrătirea lui A.C. Cuza contra întregii Ligi a Apărării Naţional-Creştine, de cedarea ruşinoasă a Citește în continuare

Reclame