Vieru sau Gyr?

eroi

În această epocă a dezvoltării tehnologice nestăvilite literatura devine ceva străin copiilor. Chiar dacă elevii sunt obligaţi să înveţe poezii pe de rost şi să scrie eseuri postlecturale influenţa acestora asupra caracterului este cu mult mai mică decît era pe vremuri. Astăzi, din păcate, spoturile publicitare şi muzica comercială servită de copii în faţa televizorului încă de la vîrste fragede au o mai mare influenţă asupra copiilor decît poeziile de la şcoală. Şi cu toate acestea, o oarecare urmă este lăsată în gîndirea copiilor de către lirica studiată în licee.
Trebuie, dar, să atragem atenţie ce fel de poezii studiază copiii în şcoli.

O simplă privire aruncată asupra programelor şcolare de litaratură română ne descoperă ceva sumbru: cele mai multe dintre poezii au un caracter matriarhal, care îndeamnă la auto-resemnare, neputinţă, etc. şi nicăieri nu întîlnim vreun îndemn la luptă.
Copii noştri studiază versiunea cea mai paşnică şi mai inofensivă a „Mioriţei”, în care baciul moldovean pare să se resemneze neputincios în faţa sorţii. La fel, ei sunt impuşi să studieze doar poeziile lui Eminescu în care tema centrală este iubirea, contemplarea naturii, etc.  Se mai studiază poezii de Grigore Vieru cu subiect matriarhal sau ecologist (ex: „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi”).  Nu sunt contra acestor poeme, dar ele au un minus: nu impun un model demn de urmat pentru tinerii de mîine. Astfel, la capătul celor 12 clase copiii ajung să aibă un anume bagaj de cunoştinţe, dar sunt lipsiţi de un model pe care ar fi decişi să-l urmeze. În cea mai mare parte din cazuri, ei ajung să vadă modele demne de urmat în vedetele de la televizor, fără să ştie macăr că avem un cer de sfinţi şi eroi ai neamului. Citește în continuare

Sfinţi români recent canonizaţi (între 1992-2009)

Mai jos este lista sfinţilor români canonizaţi de Biserica Ortodoxă Română în perioada 1992-2009:

Sfinţi Ierarhi: Bretanion şi Teotim I al Tomisului, Iachint de Vicina, Niceta de Remesiana, Maxim Brancovici, Grigorie Dascălul şi Nifon, patriarhul Constantinopolului, Dosoftei şi Varlaam ai Moldovei, Petru Movilă al Kievului, Pahomie al Romanului, Iosif Stoica Mărturisitorul al Maramureşului, Ghelasie de la Rîmeţ, Leontie de la Rădăuţi, Ghenadie de la Putna.

Sfinţi Ierarhi Martiri: Tit, Efrem şi cei dimpreună cu dînsul, episcopi ai Tomisului, Irineu de Smirnium şi Dimitrie, diaconul său, Teodosie de la Brazi, mitropolitul Moldovei, Antim Ivireanul, mitropolitul Munteniei.  Citește în continuare

Nu! Neamul nostru nu va plînge, ci se cuminecă prin voi.

„Aţi luminat cu jertfe sfinte

Pămîntul, pînă-n temelii,

Căci arde ţara de morminte

Cum arde cerul de făclii”

Radu Gyr

 

Secolul XX a fost pentru poporul nostru cel mai sîngeros şi plin de durere. Cu toate că în această ultimă sută de ani am trăit şi unele împliniri şi realizări frumoase, prigoanele şi suferinţele îndurate au fost cu mult mai multe.

Mă voi opri la acea prigoană din istoria recentă, pe care o consider a fi cea mai dureroasă – prigoana comunistă, dar, mai ales la primele două decenii de ocupaţie sovietică a României (1944-1964), pentru că anume atunci s-a ajuns la nivelul de maximă distrugere fizică şi morală a elitei acestui popor.

Cei mai mulţi contemporani identifică consecinţele ocupării României de sovietici doar cu unele aspecte ca „limitarea drepturilor cetăţeneşti”, „oprimarea dreptului la opinie”, „impunerea economiei planificate”, sau cu lichidarea fizică a liderilor politici români de la acea vreme, etc. Dar, a mai rămas o consecinţă dureroasă, pe care unii o ignoră deseori (cu ştiinţă sau fără de ştiinţă): prigoana comunistă din temniţe, în toate formele pe care le-a cunoscut: crime, torturi, reeducare, înfometare, chinuri groaznice, etc.

Ba mai mult, cea mai gravă consecinţă a ocupării României de către sovietici a fost anume distrugerea adevăratei elite româneşti a vremii (care a avut loc prin intermediul temniţelor comuniste), fiindcă astfel s-a reuşit timp de două decenii ceea ce otomanii nu au reuşit de secole. Şi abia mai apoi vin şi celelalte consecinţe, enumerate mai sus.

Mulţi s-ar mira de această afirmaţie. Însă, pentru a-şi schimba rapid părerea le va fi destul un singur argument:

un popor poate supravieţui fără drepturi politice, sociale şi libertăţi democratice o grămăzie de ani, însă practic se descompune atunci cînd elita sa este distrusă. Citește în continuare