Sclavul de ieri şi sclavul de azi

  Ar fi greşit să credem că sclavagismul nu mai există. Poate că forma sa exterioară a fost schimbată, dar în esenţă încă trăim vremuri de cruntă sclavie.

Pînă la aprobarea primelor legi cu privire la libertatea oamenilor (secolele XVII-XVIII) a existat sclavia fizică, directă. Ea s-a manifestat prin exploatarea fizică forţată a muncii anumitor categorii de populaţie: prizonieri de război, clase lipsite de drepturi, infractori, etc. Ei erau conştienţi de faptul că sunt robi şi se resemnau cu gîndul că toată viaţa lor vor munci pentru bunăstarea celor care îi asupresc. Ei erau strict supravegheaţi şi orice încercare de rezistenţă sau evadare era crunt pedepsită.

Un aspect important al acelui tip de sclavagism l-a constituit faptul că el era direct: sclavul era conştient de realitatea în care se afla. Acest lucru influenţa randamentul muncii efectuate de un astfel de sclav, care era nemijlocit mai mic.

Contrar celor învăţate în şcoală, modernizarea, sau umanismul declaraţiilor universale privind drepturile omului n-au pus capăt nici pe departe sclaviei. Chiar la nivel direct, în SUA a existat exploatare a muncii negrilor pînă în 1865…

Modernizarea, pe de o parte, a pus capăt exploatării directe, dar pe de altă parte, a dat frîu unei alte exploatări: celei ascunse, perfide. Citește în continuare

Tradiţionalism şi modernism. Ce alegem?

Dacă privim puţin mai atent ceea ce se întîmplă în jurul nostru, ne putem da uşor seama că în culisele prezentului are loc ciocnirea a două sisteme. Această impresie se întăreşte dacă mai ştim puţină istorie şi teorie a civilizaţiilor. Iar, această ciocnire devine evidentă dacă cunoaştem aspectele ale acestor două mari sisteme de valori: tradiţionalismul şi modernismul (care se manifestă în prezent ca postmodernism).

Ştim că istoria poate fi împărţită în trei mari perioade: tradiţionalismul (epocile antice şi medievale), modernismul (epoca modernă şi contemporană) şi postmodernismul (ultimele decenii).

Prima perioadă este caracterizată de formarea şi afirmarea popoarelor după principii tradiţionale. Anume atunci are loc formarea popoarelor în forma lor „incipientă”.  Tradiţie, limbă, cultură, legende, basme, voievozi eroici, bravi oşteni, lege a pămîntului, familie, valori spirituale eterne – acestea sunt roadele tradiţionalismului. Trebuie să specificăm, dacă mai este nevoie, că tradiţionalismul este perioada în care ne-am format şi noi ca neam, şi că în general, în tradiţionalism s-a tins spre idealul de creare, de înălţare  a unor valori, de aspirare spre un adevăr absolut.

În schimb, modernismul, alături de postmodernism se încep odată cu marile revoluţii din Occident. Sistemului modernist îi sunt specifici tremeni  de genul: materialism, iluminism, capitalism, liberalism, ateism, democraţie,etc.

Modernismul, spre deosebire de tradiţionalism, s-a orintat preponderent spre bunăstare materială, ignorînd aproape complet aspectul spiritual al vieţii.

Modernismul este tărîmul depărtării omului de Adevărul Absolut. Este perioada istorică care a condţionat importante modificări în structura valorică a popoarelor acestui pămînt. În modernism au început a apărea oameni fără identitate, consumatorii, trîntorii, criminalii în masă, vagabonzii, alcoolicii, etc.

Este foarte  mult de discutat pe aceasta temă.

Mă voi opri doar la expunerea cîtorva aspecte privind actualitatea acestei ciocniri între Vechi şi Nou.

În Tradiţionalism, există un Adevăr Absolut. Fiecare om şi fiecare neam ştie de unde vine, şi încotro se îndreaptă. Există o axă de valori care asigură existenţa poporului în orice condiţii. Există o familie, ca celulă a poporului. Există părinţi care îşi cresc copii cu dragoste. Există copii care işi respectă părinţii. Avem un şir frumos de tradiţii şi obiceiuri, care sunt respectate cu stricteţe. Avem un set de „legi ale pămîntului” care sunt numai bune pentru ocîrmuirea unui sat, oraş, stat. Avem voievozi, sau domnitori care îşi iubesc neamul pe care îl conduc. Avem ostaşi viteji care îşi iubesc neamul pe care îl apără.

Avem o ordine socială, dictată de Tradiţie. Avem bărbaţi puternici şi harnici şi femei frumoase şi iubitoare.

Avem o doină, un cîntec de jale sau de bucurie. Avem un port exact ca şi al bătrînilor noştri. Avem un pămînt care ne aparţine, şi fîntîni din care putem bea fără a plăti impozite.

În schimb, Modernismul ne vine cu alte „valori” şi concepţii:

Nu există un Adevăr Absolut, ci doar realtivism, „păreri”, „opinii”, „moduri de a privi lucurire”.

Nimeni nu ştie de unde vine şi încotro se întreptă. Nimeni nu ştie care îi sunt cu adevărat rădăcinile, şi care este scopul său în viaţă.

Axa de valori de care se conduce omul modern este mai mult un şir nesfîrşit de idei, concepte şi fantezii. Acea axă nu mai este valabilă pentru un întreg neam , ci diferă de la individ la individ.

În Modernism nu mai avem o familie trainică – ea este ruinată de alcool, carierism, individualism, şi „frica” de copii. Familia modernă este mai degrabă o relaţie sexuală legalizată, decît o uniune benevolă dintre bărbat şi femeie. Ba mai mult, aici chiar naţiunile de „mamă” şi „tată” sunt relative.

Părinţii moderni îşi ucid pruncii pentru a scăpa de „cheluiteli şi griji neprevăzute”, folosind „dreptul” la alegere. Ei nu îşi mai educă copii după oarecare reguli şi valori, ci îi lasă pe mîna şcolii ateiste şi a televizorului.

Copii nu îşi mai iubesc părinţii, şi îi consideră ca fiind „demodaţi”.

Tradiţiile deja de demult au fost ridicularizate şi înlocuite cu mofturi şi mode. Ce era frumos ieri e urît azi, şi ce frumos şi bun azi va fi învechit mîine – cam asta e tactica în materie de tradiţie utilizată de omul modern.

În Modernism, conducătorii nu îşi iubesc poporul decît pentru a-l îndobitoci cu lozinci demagogice, asemuind naţiunea pe care o conduce cu un simplu electorat. Iar legile statului modern, aceste legi nu au de cele mai multe ori nici în clin, nici mînecă cu poporul care se conduce de ele. De ce? Fiindcă sunt forme fără fond, importate în numele democraţiei.

Oamenii moderni sunt slabi, lipsiţi de putere, bolnăvicioşi, şi practic dependenţi de „noutăţile” farmaceutice. Femeile moderne nu mai sunt iubitoare şi fumoase ca cele de altădată. Ele s-au emancipat, devenind libertine, carieriste, curve, şi fiind gata mereu să-şi înşele concubinii şi să îşi ucidă copiii.

Cîntecele frumoase tradiţionale, au fost „modernizate”, şi iată că am ajuns să cîntăm ca papagalii pe ritmuri la modă. Hora de altădată, Modernitatea a înlocuit-o cu nişte dobitoceşti mişcări de imitare a instinctelor trupeşti.

Iar fîntîna ceea din care cîndva puteai să-ţi potoleşti setea nestingherit are astăzi apa otrăvită cu substanţe chimice, şi chiar în viitorul apropiat va trebui să plăteşti impozite pentru a bea din ea.

Şi lista poate continua. Ea este mult prea lungă pentru a încăpea într-o carte, darămite într-un mic articol, scris la un miez de noapte.

Pentru mulţi va fi greu să înţeleagă cele expuse. Dar totuşi, trebuie să conştientizăm, că în afară de luptele electorale, politice şi materiale ale vremii, noi asistăm şi la o altă luptă, mult mai importantă.

Este lupta valorilor Vechiului cu deşertăciunea Noului. Ea este lupta poporului nostru pentru a scăpa din imensa degradare de care este cuprins.

Va reuşi Tradiţionalul (sau poporul român autentic, în cazul nostru)  să iasă învingător din această agresiune civilizaţională a Modernismului?

Asta va depinde foarte mult de alegerea pe care o vom face fiecare din noi: sau sărim întru apărarea neamului nostru, sau ne dăm în tabăra inamică, devenind prigonitorii propriului popor.

M. Eminescu: „Mizeria vieţii noastre publice”

Naţionalismul lui Eminescu nu poate fi negat. Citind articolele sale, ne putem convinge de faptul că el nu a fost doar Luceafărul poeziei româneşti. Într-adevăr, talentul său poetic nu poate fi subestimat, însă nici să dăm cu piciorul în opera sa ziaristcă nu ar fi just. El a fost chiar un Luceafăr al întregului popor român în vremuri în care, clasa politică trăda interesul naţional şi soarta poporului român era vîndută ocultei internaţionale. Eminescu a fost practic singurul care s-a opus marii nedreptăţi istorice care avea loc, situîndu-se astfel pe acea „linie a  neamului” pe care s-au jertfit voievozii şi martirii acestui neam.

            Articolul de mai jos a fost publicat în ziarul Timpul din 23 iunie 1879, ca articol de fond, fără titlu, fiind scris pe fundalul nemulţumirii sociale cauzate de controversata schimbare a Articolului 7 din Constituţie.

            „Cu cît trec una după alta zilele, cu atît chestiunea revizurii se încîlceşte mai mult, cu atît mai mult toată lumea îşi pierde cumpătul şi facultatea chibzuirii. O stare de nervozitate acută domneşte în toate cercurile. Judecata rece lipseşte de pretutindeni şi mai ales de acolo, unde ar trebui neapărat să nu lipsească. Citește în continuare

Goana după drepturi

        Viaţa fiecăruia dintre noi s-a transformat într-o continuă goană după drepturi. Omul contemporan nu are alt ideal în viaţă decît acela de a dispune de cît mai multe drepturi din partea statului. Cu toţii vrem drept la liberă exprimare, drept  la alegere, drept la liberă asociere, drept la proteste, drept de vot (de parcă votul său ar avea vreo putere de decizie). 

        Gîndirea omului de astăzi, trăirea interioară a acestuia, nu se rezumă la nimic altceva decît la cerşirea drepturilor. S-a ajuns chiar ca eficienţa unui stat să fie apreciată după cantitatea de drepturi pe care i-o acordă cetăţeanului: „cu cît sunt mai multe drepturi cetăţeneşti, cu atît statul este mai democratic”, cam la asta se rezumă gîndirea utopstă a unui individ contemporan. Citește în continuare