Părintele Ilie Imbrescu (1909-1949)

Părintele Ilie Imbrescu s-a născut pe 26 aprilie 1909 în satul Dalboşet, Caraş-Severin. A fost preot la Balcic şi Bucureşti. Pentru prima dată a fost arestat în Săptămîna Patimilor în anul 1938 şi dus în lagărul de la Miercurea-Ciuc. Ajunge şi în lagărul de la Sadaclia, format special pentru preoţii legionari deţinuţi, închişi de regele Carol al II-lea, în complicitate cu patriarhul Miron Cristea.

În acel lagăr, a îndurat alături de fraţii de suferinţă, cumplite suferinţe: foamete sufletească şi trupească, santinelele urlînd toată noaptea, din cinci în cinci minute, anume ca să nu poată dormi deţinuţii. „Numai în iad ar putea fi ceva mai rău decît acolo”, îşi amintea părintele mai tîrziu.

Este eliberat la 20 decembrie 1938, doar după ce a semnat un act impus de lepădare de legămîntul legionar.

Este din nou arestat în septembrie 1939, ca armare a uciderii lui Armand Călinescu. În anul 1940, publică volumul „Biserica şi Mişcarea Legionară”.

Este rearestat în martie 1948, şi condamnat în luma iulie a aceluiaşi an la 10 ani de temniţă grea şi 15 ani de muncă silnică. Cei care l-au cunoscut spun că a dus o viaţă de sfinţenie şi a murit ca un martir. În anul 1949, pe 19 noiembrie, moare la Aiud.

Mai jos reproducem cîteva fragmente din cartea sa „Biserica şi Mişcarea Legionară”:

„În acest punct, deci, se întîlnesc şi se contopesc, în una şi aceeaşi Chemare sfîntă, rosturile pe care le au de îndeplinit: Preotul, în slujba Bisericii şi pentru binecuvîntarea Neamului – Legionarul, în slujba Neamului şi pentru binecuvîntarea Bisericii. Orice preot adevărat, va fi, prin firea lucrurilor, şi legionar, aşa cum orice legionar, tot prin firea lucrurilor, va fi cel mai bun fiu al Bisericii. Că la noi, azi, mulţi slujitori ai Bisericii sunt cu totul altceva decît ceea ce trebuie să fie, este o dovadă mai mult că Mişcarea Legionară a fost rînduită tocmai la timp ca să fie gata a da din Neamul nostru şi Bisericii caracterele cele mai tari, pe care să fie altoit şi Darul Preoţiei fără batjocură… Citește în continuare

Reclame

Conştiinţă sau emancipare?

Există multe categorii de oameni. Sunt care mai de care: buni sau răi, înalţi sau scunzi, obraznici sau smeriţi, voinici sau slabi, etc. Ar fi destul de greu să-i clasificăm după criterii general acceptate, fiindcă mulţi dintre noi privim lucrurile din puncte de vedere diferite.

Şi totuşi, ne trebuie un algoritm oarecare, pentru a percepe mai uşor cine sunt cei din jurul nostru. Din start menţionez că nu mă pronunţ pentru separarea oamenilor conform unor anumite criterii. Dar, apare ca întotdeauna un „dar” – trebuie să ştim cu cine avem de-a face. Astfel, este nevoie de a folosi unele criterii în relaţiile cu oamenii.

Să luăm ca criteriu central felul în care reacţionează individul în anumite situaţii:

Luăm arbitrar două personaje: Emancipatul şi Conştientul.

Situaţia 1: Satisfacerea serviciului militar:

Primul nu doreşte nici în ruptul capului să facă armata. El nu doreşte să-şi piardă un an din viaţă în folosul poporului. Nu vrea să renunţe la plăcerile vieţii şi alte patimi care îi copleşesc sufletul. Nici nu îşi închipuie cum ar putea să jertfeasă o zi din viaţa sa pentru o cauză nobilă, darămite un an.

Conştientul, în schimb, priveşte armata ca pe un lucru necesar şi onorabil. Astfel, va deveni disciplinat, se a căli şi va sta în slujba ţării un an de zile. El doreşte să înveţe regimul de cazarmă, fiind conştient că asta îi va fi util în viaţă. Este conştient că un bun român trebuie să dorească şi să ştie a-şi apăra ţara. Citește în continuare