Horia Sima despre „omul nou”

Recent, am găsit pe platforma de luptă anti-sistem „voxr.com” un interviu preţioas acordat de Comandantul Horia Sima unui interlocutor spaniol în anul 1977. Interviul aruncă lumină asupra unor tematici precum: „omul nou” legionar în raport cu fascismul, asemănările şi deosebirile dintre legionarism şi fascism, prigoana carlistă din 1939, colaborarea cu Ion Antonescu, poziţia germanilor în regeliunea antonesciană, etc.   Pînă în acest moment nu am găsit şi varianta română a interviului. Iată de ce voi încerca să redau ideile Comandantului în articolul de faţă, precum şi în altele ce vor urma.

 – După Codreanu, legionarul trebuie să devină un „om nou”. Această terminologie a fost proprie şi fascismului, lucru ce l-a făcut pe profesorul De Felice să considere că fascismul ar fi un derivat al revoluţiei franceze. Care sunt caracteristicile omului nou legionar şi prin ce diferă acesta de conceptul fascist?

– Terminologia „omului nou” este foarte răspîndită în istorie, precum şi printre marii reformatori. Expresia dată a fost folosită frecvent încă din timpul creştinismului primar; şi iată că azi a fost adoptată chiar şi de comunişti. Spre exemplu, presa din ţările de după cortina de fier, afirmă că scopul educaţiei trebuie să fie formarea „omului nou” care să corespundă idealului marxist – adică un individ lipsit de virtuţi, personalitate şi gîndire liberă.

Este logic să recurgi la acest termen. Orice transformare politico-socială a unei naţiuni , în orice epocă, presupune şi un efort susţinut în vederea schimbării mentalităţii curente. Deci, „vechiul” şi „noul” se ceartă, intră în conflict. Rezultatul poate fi ori eşecul încercării temerare în faţa tăriei vechii concepţii, ori victoria omului nou. Citește în continuare

6. Legea onoarei

„Mergi numai pe cãile indicate de onoare. Luptă şnu fi niciodată mişel. Lasă pentru alţii căile infamiei. Decât să învingi printr’o infamie, mai bine să cazi luptând pe drumul onoarei.”

Această ultimă lege a cuibului vine să le completeze pe cele anterioare, şi să adauge încă o virtute omului nou: onoarea. Dat fiind că piatra din capul unghiului pe care se zideşte noua ideologie conservatoare a Legiunii este omul nou, este şi firesc ca pe lîngă calităţi precum tăcerea, disciplina, munca, educaţia şi spiritul solidar, să fie adăugată şi onoarea.

Deşi în cursul existenţei sale, Legiunea a fost nevoită să îndure neîncetate umiliri şi prigoane, ea a ieşit învingătoare moral din fiecare. Şi aceasta în condiţiile în care raportul de forţe a fost inegal (fiind atacată de întreaga mass-media interbelică, de întreaga armată a lui Carol II, de întreg statul antonescian şi cu mare înverşunare de regimul comunist). Una dintre cauzele care a condiţionat invincibilitatea omului nou în aceste lupte a fost şi linia morală pe care a urmat-o. Iar în acest context, spiritul nobil şi onorabil cultivat prin cea de-a VI- lege a cuibului a jucat un rol esenţial.

Ca şi în cazul celorlate cinci legi, legea onoarei avea (şi are) ca scop ridicarea unui om nou, total diferit de prototipul omului occidentalizat de la acea vreme. În mai puţin de o sută de ani de parlametarism, viaţa publică a României a devenit un vis urît: lipsea aproape cu desăvîrşire spiritul demnităţii şi jertfei, dominînd în schimb laşitatea, mişelia şi o linie morală şubredă.

Dacă căutăm în istoria politicii române interbelice cazuri în care să domine onoarea şi demnitatea, le vom găsi cu greu. Ne amintim cu tristeţe de adoptarea Constituţiei anti-româneşti din anul 1923, de răzvrătirea lui A.C. Cuza contra întregii Ligi a Apărării Naţional-Creştine, de cedarea ruşinoasă a Citește în continuare

1. Legea disciplinei

„Fii disciplinat legionar, căci numai aşa vei învinge. Urmează-ţi seful şi la bine şi la greu.”

Această primă lege fundamentală se referă la aspectul disciplinar al legionarului. Putem observa uşor că mentalitatea modernă împinge omul spre un exces de libertate, egoism şi neascultare. S-a ajuns chiar ca ascultarea să nu mai fie o un izvor de educaţie şi progres, şi chiar la aceea că fiecare individ atomizat să-şi impună propria libertate şi propriul mod de gîndire celor din jur, fără a-şi da seama că astfel le dăunează.

Omul indisciplinat devine un „atom liber” de societate, care-i influenţează negativ şi pe cei din jurul său. Iar acest lucru convine cu atît mai mult forţelor negative ale acestei lumi, deoarece acestea se conduc de celebrul dicton „dezbină şi conduce”. Să nu se creadă greşit, că individul indisciplinat prin falsa „emancipare” este un om puternic (aşa cum ne sugerează „duhul” lumii acesteia). Din contra acest individ este unul slab, copleşit de propria dezordine sufletească şi de propriul mod de viaţă, clădit pe imperfectele principii lumeşti.

Dacă raportăm indisciplina la individ, situaţia nu pare a fi atît de critică. Căci, intrînd în contact cu o societate perfectă (sau care aspiră spre perfecţiune), omul indisciplinat va părea ridicol, şi vor fi mari şanse ca să-şi conştientizeze starea precară în care se află şi să se schimbe. Mult mai grav este atunci cînd starea de indisciplină se manifestă la nivelul întregii societăţi. Iată atunci este haos total – ceva asemănător cu mişcarea haotică şi dezordonată a moleculelor unei mase de gaz, care tocmai a fost scoasă din starea de echilibru.

Astfel, disciplina este mai mult decît necesară în cadrul unei mişcări care doreşte să facă o schimbare esenţială în felul de a fi al unui popor. Legionarismul a fost la rîndul său una din puţinele mişcări naţionale ale secolului XX, care au avut ca scop suprem fomarea omului nou, ceea ce a impus etalarea unei discipline de fier în activitatea sa.

Cu atît mai mult se cerea disciplină, fiindcă scopul suprem al Legiuni nu era imediat (preluarea cît mai rapidă a puterii în stat), ci era în viitor, undeva departe – acolo unde se va ajunge la marea biruinţă prin grele lupte (formarea omului nou, înzestrat cu calităţi de erou.).

Şi cu atît mai mult este nevoie de disciplină în cauza legionară, fiindcă mereu au fost şi vor şi imense forţe duşmănoase care vor face tot posibilul pentru a distruge această manifestare sinceră a românismului ortodox.

Disciplina adevărată şi sinceră, fie ea în interiorul sau în exteriorul legionarismului, nu trebuie să vină din frica faţă de partid sau şef, din teama de pedeapsă sau din interese meschine. Adevărata disciplină este asumată conştient şi cu dragoste. Ea vine dintr-o convingere sinceră, încununată de o stare de pace sufletească.

Omul disciplinat este convins că doar disciplina asigură o reală coezine şi unitate între membrii organizaţiei, şi că ea este parte componentă a „motorului nevăzut”, care „împinge” înainte o mişcare socială cu idealuri nobile. Totdată, disciplina asumată conştient, nu trebuie să fie manifestată doar în interiorul grupului restrîns în care a fost însuşită (în cazul Mişcării – cuibul legionar). Este absolut necesar ca ea să fie manifestată în egală măsură şi în exteriorul acestui grup – în familie, în grupul de prieteni, pe drum sau la şcoală. Astfel, va avea loc „un export” de disciplină, dacă putem spune aşa, care va duce indirect la schimbare a celor din jur.

„În Mişcare nimic nu este impus, totul trebuie să fie acceptat” (Faust Brădescu). Există, deci, o mare diferenţă între legionarism (mişcare ce îşi propune să constriuască ceva) şi alte mişcări moderniste (care au ca scop suprem negarea a ceea ce a fost anterior).

„Neexistînd constrîngere exterioară, atitudinea disciplinată devine voluntară” – iată un alt citat din Faust Brădescu, care face diferenţa dintre legionarism şi mişcările materialist-utilitariste ale vremii.

Nu este exclus ca modelul de disciplină enunţat de legionarism să pară „dictatorial” şi „barbar” pentru cei din jur, mai ales dacă ne referim la societatea profund emancipată, individualizată şi lipsită de rost, din zilele noastre. Dar, odată cu acceptarea conştientă şi sinceră a acestui tip de disciplină, mulţi vor înţelege importanţa acestei în viaţa de zi cu zi.

Da, a accepta disciplina legionară înseamnă a renunţa într-o oarecare măsură la propria personalitate. Însă, acest aspect negativ la prima vedere, se vădeşte a fi pozitiv, dacă luăm în consideraţie gradul de perfecţiune la care poate ajunge omul disciplinat în raport cu cel indiscplinat şi „liber cugetător”.

În acest caz, disciplina nu mai este un disconfort (aşa cum o priveşte omul modern) ci o plăcere sufletească, care îţi dă încredere în izbîndă şi dragoste de viaţă.

Asta înseamnă disciplină legionară: ea nu este neapărat ceea ce şeful le impune camarazilor, ci ceea ce camarazii înşişi pot să-şi impună, pentru a deveni mai buni.