„Mărturisiri din mlaştina disperării” (II)

16. Piteşti. În aprilie 1949, deţinuţii studenţi de la Suceava au fost transportaţi cu trenul la închisoarea din Piteşti. Drumul de la staţia de tren pînă la temniţă l-au făcut pe jos, în privirile speriate ale trecătorilor. Ajunşi acolo, chiar au fost lăsaţi să se aşeze pe iarba din curte, să se odihnească. Aceasta lăsa impresia unor condiţii mai bune, impresie care a fost curmată ulterior.

17. Celula 18. În noua temniţă, studenţii, în mare parte legionari, au fost cazaţi în echipe diferite. Pentru început, regimul de detenţie a fost blînd, fără bătăi şi torturi. Prin aceasta se urmărea schimbul de informaţii dintre deţinuţi, ca aceştia să le spună altora despre cele nedeclarate la anchete. Ulterior, aceste informaţii au fost de folos pentru anchetatori. A stat într-o cameră cu Constantin Oprişan timp de 11 luni, timp în care a descoperit calităţile rare cu care era înzestrat acesta din urmă. Într-una din zile, la un interogatoriu, un securist i-a spus răspicat: „De beton armat să fiţi, că tot o să vă muiem!”

18. 10 decembrie 1949. Anume în această dată începe reeducarea la Piteşti. Aceasta a început prin bătăi cumplite, cu ciomege şi bite, administrate de Turcanu şi cei cîţiva reeducaţi din jurul său. Cel mai crunt au fost bătuţi şefii legionari.

19. Demascarea. Concomitent, a început şi procesul de demascare. Prin ea se urmărea ca deţinuţii, mai ales legionarii, să declare tot ce ţineau ascuns, să se lepede de Hristos şi Legiune, să fie lipsiţi de conştiinţă. În acest sens au fost utilizate bătaia, înfometarea, însetarea, chinuirea fizică prin impunerea poziţiei fixe, etc. Iarăşi, cei vizaţi direct în demascare au fost legionarii. În camera 2-parter a avut loc prima cădere a lui D. Bordeianu, apoi primele remuşcări. Desigur, trebuie să înţelegem situaţia acestor deţinuţi, înainte de a-i acuza de lepădare.  Citește în continuare

Anunțuri

Din nou, despre temniţele comuniste

Printre legionarii ce au pătimit în temniţele comuniste au fost diferite figuri. Deşi publicul are cunoştinţe relativ largi despre deţinuţi precum Valeriu Gafencu, Petre Ţuţea sau Gheorghe Calciu, socot de cuviinţă a scoate în evidenţă şi destinul altora, mai puţin cunoscuţi.

Cazul lui Vasile Turtureanu este elocvent. La fel ca alţii, a fost închis pentru activitatea în Frăţiile de Cruce şi a pătimit cu demnitate pînă la amnistia din 1964. A stat tare pe poziţia de legionar şi nu a făcut nici un compromis cu sistemul. A trecut şi el prin majoritatea închisorilor, fiind în contact cu figuri deja cunoscute ale martirajului românesc din acea vreme.

Să facem cunoştinţă cu destinul său.

Era în Frăţiile de Cruce cînd, în 1941 a fost închis de regimul antonescian. Avea să îşi petreacă cei mai frumoşi ani ai vieţii (de la 19 la 42) în închisoare. Din destăinuirile sale aflăm:

„Am făcut închisoare cu drag. La proces, cînd mi-au dat sentinţa de 25 de ani – am zîmbit. Sufletul meu a primit cu bucurie această osîndă.

Am fost arestat în urma unei trădări, pentru activitate în Frăţii. Vreau să subliniez un lucru: niciodată nu am acţionat după raţiune, ci am făcut ce am simţit. Ce am făcut, am făcut că aşa mi-a venit. În timp ce Antonescu dădea ani grei de temniţă pentru un cîntec sau o carte legionară, cînd toţi fugeau sau se ascundeau, eu am luat conducerea Frăţiilor din zona Suceava. De ce? Aşa am simţit […]

Printre lucrurile care m-au făcut să merg pe acest drum al jertfei a fost şi un cuvînt al lui Corneliu Zelea Codreanu: „A înviat Hristos. Aşa va învia şi dreptatea neamului românesc. Dar pentru aceasta se cere ca fiii săi cei mai buni să accepte de bunăvoie cununa de spini, să ia crucea în spate, să urce Golgota în genunchi şi, cu lacrimi în ochi, să se lase răstigniţi. Legionari, fiţi voi copiii aceştia!” Aceste cuvinte, m-au făcut să spun: „Doamne, învredniceşte-mă să fiu şi eu unul din copiii aceştia!”[…] Citește în continuare

Valeriu Gafencu. 90 de ani de la naştere

„Bucură-te, că pămîntul Basarabiei se slăveşte prin tine”

Acatistul Noului Mucenic Valeriu

Pe lîngă unirea principatelor din 1859, formarea societăţii „Carpaţii” şi independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti din 1918, ziua de 24 ianuarie mai aduce un eveniment important pentru istoria neamului nostru.

În urmă cu 90 de ani, se năştea la Sîngerei, Valeriu Gafencu. Împrejurimile şi condiţiile timpului nu spuneau multe despre imensa personalitate a celui ce avea să fie numit ulterior „Sfîntul închisorilor”. Tatăl său, Vasile, a fost deputat în Sfatul Ţării, votînd la 27 martie 1918 actul de unire a Basarabiei cu România. Decepţionat de jocurile politice murdare de la acea vreme, Vasile Gafencu s-a retras în localitatea Sîngerei, unde avea să întemeieze şi să conducă o familie după rînduielile creştineşti.

Primul dintre copii, Valeriu s-a remarcat de mic prin blajinitate, sinceritate şi dreapta judecată. Cele trei surori mai mici ale sale,  îşi aduc aminte că de fiecare dată el le trata cu dragoste părintească, stăruindu-se să le îndrume în viaţă.

Între 1932 şi 1940 îşi face studiile secundare la Liceul „Ion Creangă” din Bălţi. Anume în acest răstimp devine simpatizant al Mişcării Legionare. În această „şcoală populară” nu numai că şi-a păstrat calităţile anterioare, ci şi a reuşit să îşi sporească virtuţile de care dispunea, fiind remarcat de cei din jur.

În vara anului 1940 pleacă la studii la Iaşi. Este profund marcat de gestul tatălui său, care după ce îl vede pe Valeriu trecut pe malul drept al Prutului, se întoarce acasă, în Basarabia, cu toate că ştia de represiunile care îl ameninţau în Basarabia de după 28 iunie 1940.  Citește în continuare

Nu! Neamul nostru nu va plînge, ci se cuminecă prin voi.

„Aţi luminat cu jertfe sfinte

Pămîntul, pînă-n temelii,

Căci arde ţara de morminte

Cum arde cerul de făclii”

Radu Gyr

 

Secolul XX a fost pentru poporul nostru cel mai sîngeros şi plin de durere. Cu toate că în această ultimă sută de ani am trăit şi unele împliniri şi realizări frumoase, prigoanele şi suferinţele îndurate au fost cu mult mai multe.

Mă voi opri la acea prigoană din istoria recentă, pe care o consider a fi cea mai dureroasă – prigoana comunistă, dar, mai ales la primele două decenii de ocupaţie sovietică a României (1944-1964), pentru că anume atunci s-a ajuns la nivelul de maximă distrugere fizică şi morală a elitei acestui popor.

Cei mai mulţi contemporani identifică consecinţele ocupării României de sovietici doar cu unele aspecte ca „limitarea drepturilor cetăţeneşti”, „oprimarea dreptului la opinie”, „impunerea economiei planificate”, sau cu lichidarea fizică a liderilor politici români de la acea vreme, etc. Dar, a mai rămas o consecinţă dureroasă, pe care unii o ignoră deseori (cu ştiinţă sau fără de ştiinţă): prigoana comunistă din temniţe, în toate formele pe care le-a cunoscut: crime, torturi, reeducare, înfometare, chinuri groaznice, etc.

Ba mai mult, cea mai gravă consecinţă a ocupării României de către sovietici a fost anume distrugerea adevăratei elite româneşti a vremii (care a avut loc prin intermediul temniţelor comuniste), fiindcă astfel s-a reuşit timp de două decenii ceea ce otomanii nu au reuşit de secole. Şi abia mai apoi vin şi celelalte consecinţe, enumerate mai sus.

Mulţi s-ar mira de această afirmaţie. Însă, pentru a-şi schimba rapid părerea le va fi destul un singur argument:

un popor poate supravieţui fără drepturi politice, sociale şi libertăţi democratice o grămăzie de ani, însă practic se descompune atunci cînd elita sa este distrusă. Citește în continuare