Scrisorile lui Valeriu Gafencu

„Aveam totala convingere că sufăr pentru adevăr.”

(Valeriu Gafencu, martie 1946)


Pe lîngă mărturiile celor care l-au cunoscut direct, scrisorile lui Valeriu Gafencu reprezintă un aspect destul de important al vieţii martirului legionar. Acestea constituie o importantă sursă de informare şi un document istoric util pentru cei care doresc să cunoască mai bine viaţă sfîntului închisorilor.

Din scrisorile care au rămas de la mama şi surorile sale, aflăm că majoritatea acestora au fost scrise între anii 1942-1948, adică în timpul detenţiilor de la Aiud şi Galda de Jos. Posibil că au mai existat şi alte scrisori trimise din temniţă, însă pînă la moment, acestea nu se cunosc, cunoscîndu-se acele scrisori trimise familiei.

Trebuie să recunoaştem de la început, că ceea ce vom găsi în respectivele scrisori este de o imensă încărcătură duhovnicească. Dacă relatările altor deţinuţi despre Valeriu Gafencu vin să ne demonstreze comportamentul şi acţiunile mucenicului, în scrisorile sale noi descoperim trăirea sa spirituală, gîndurile sale.

Observăm că materialul ocupă o parte infimă în tematica scrisorilor sale, spre deosebire de spiritualitate, care este omniprezentă în fiecare frază scrisă de el. Tot ce a scris, se axează pe axa valorică indispensabilă unui român trăitor: credinţă sinceră, lupta cu păcatele, răbdarea, smerenia, familia creştină, dragostea de ţară, trancedentalul, conştientizarea rostului.  Pentru a ne convinge de cele enunţate mai sus, vom aduce cîteva citate din scrisorile sale:

Credinţa sinceră – „În viaţa aceasta credinţa e totul. De aceea, omul fără credinţă e mort. (octombrie 1942).

„Fără Hristos, Dumnezeul nostru, viaţa ar fi o totală zădărnicie, cu un singur scop: de a suferi fără nici o nădejde.” (mai 1943).

„Stau căzut în faţa icoanei, în genunchi, implorând milă, ajutor şi dragoste pentru mine şi pentru toţi ai mei, părinţi, rude, prieteni, binefăcători, vrăjmaşi.”   (februarie 1945).

„Şi fericirea adevărată nu poate fi decât aceea provenită din trăirea lui Hristos.” (octombrie 1945).

„În toate împrejurările roagă-te lui Dumnezeu să se împlinească voia Lui.” (ianuarie 1948).

„Cum poate trăi omul, această fiinţă micuţă, atâta fericire? Viaţa omului e un dar nepreţuit, e o minune şi eu mă străduiesc să devin prunc la suflet. După mii de suferinţe am realizat cea mai frumoasă prietenie din viaţa mea. Vom trăi toată viaţa unul pentru altul, Împărate Ceresc!” (noiembrie 1945).

„Să ne iubim unii pe alţii, să ne ajutăm cât mai mult şi să trăim cu gândul la Dumnezeu. Tot ceea ce facem, s-o facem nu ca pentru oameni, ci ca pentru Hristos. Eu stărui mereu să realizez în mine omul nou, creştinul. Sunt fericit şi tare mulţumit sufleteşte. ” (octombrie 1945). Citește în continuare

Reclame

5. Legea ajutorului reciproc

„Ajută-ţi fratele căzut în nenorocire. Nu-l lăsa.”

Solidaritatea este unul dintre elementele vitale pentru buna funcţionare a unui grup restrîns sau a unei societăţi întregi. Fără de ea este imposibilă atît buna vieţuire a grupului/societăţii pe timp de pace, cît şi pe timp de război. Şi din punct de vedere ortodox, şi din punct de  vedere moral, şi din punct de vedere civic, este o datorie să îţi ajuţi semenul căzut în necaz. Aşa a fost din timpuri străvechi şi pînă recent, cînd materialismul occidental a început a se manifesta în societatea românească.

Putem spune că, felul în care un creştin îşi ajută semenul căzut în nenorocire este în deplină concordanţă cu starea sa spirituală. Creştinul conştient îşi ajută necondiţionat fratele aflat în nenorocire, şi fără a aştepta o oarecare răsplată. Creştinul nepracticant vede în acest lucru o obligaţie greoaie, pe care o va îndeplini doar în rare cazuri. Şi în fine, omul materialist vede în necazul aproapelui doar „problemele personale” ale respectivului, şi prin urmare nu este obligat să-i sară în ajutor.

Analizînd istoria, obervăm că la general poporul nostru a trecut prin toate aceste trei stări spirituale. Pînă în secolul XIX am fost o societate profund creştină. După atacul civilizaţional din secolul XIX, efectuat prin „intelectualitatea” şcolită în Occident societatea românească a început să se tranforme treptat într-una creştin-nepracticantă.  Apoi, după genocidul comunist şi etnocidul european, am ajuns a fi o masă amorfă de puncte materiale.

Cineva va acuza din nou faptul implicăm aici Occidentul. Dar acest lucru este inevitabil. A vorbi despre declinul spiritual al poporului nostru, fără a aminti de rolul negativ pe care l-a jucat Occidentul, este o pierdere de timp. Este egal cu a vorbi despre fotosinteză, fără a arăta rolul pe are îl joacă lumina în acest proces.  Pe lîngă laşitatea noastră, a românilor, cea mai mare parte din vină o are Occidentul dimpreună cu „valorile” sale nihiliste. Ei sunt cei care ne-au rupt de la realitatea în care trăiam de 17 secole, impunîndu-ne un model de existenţă străin şi duşmănos nouă.  Citește în continuare