Scrisorile lui Valeriu Gafencu

„Aveam totala convingere că sufăr pentru adevăr.”

(Valeriu Gafencu, martie 1946)


Pe lîngă mărturiile celor care l-au cunoscut direct, scrisorile lui Valeriu Gafencu reprezintă un aspect destul de important al vieţii martirului legionar. Acestea constituie o importantă sursă de informare şi un document istoric util pentru cei care doresc să cunoască mai bine viaţă sfîntului închisorilor.

Din scrisorile care au rămas de la mama şi surorile sale, aflăm că majoritatea acestora au fost scrise între anii 1942-1948, adică în timpul detenţiilor de la Aiud şi Galda de Jos. Posibil că au mai existat şi alte scrisori trimise din temniţă, însă pînă la moment, acestea nu se cunosc, cunoscîndu-se acele scrisori trimise familiei.

Trebuie să recunoaştem de la început, că ceea ce vom găsi în respectivele scrisori este de o imensă încărcătură duhovnicească. Dacă relatările altor deţinuţi despre Valeriu Gafencu vin să ne demonstreze comportamentul şi acţiunile mucenicului, în scrisorile sale noi descoperim trăirea sa spirituală, gîndurile sale.

Observăm că materialul ocupă o parte infimă în tematica scrisorilor sale, spre deosebire de spiritualitate, care este omniprezentă în fiecare frază scrisă de el. Tot ce a scris, se axează pe axa valorică indispensabilă unui român trăitor: credinţă sinceră, lupta cu păcatele, răbdarea, smerenia, familia creştină, dragostea de ţară, trancedentalul, conştientizarea rostului.  Pentru a ne convinge de cele enunţate mai sus, vom aduce cîteva citate din scrisorile sale:

Credinţa sinceră – „În viaţa aceasta credinţa e totul. De aceea, omul fără credinţă e mort. (octombrie 1942).

„Fără Hristos, Dumnezeul nostru, viaţa ar fi o totală zădărnicie, cu un singur scop: de a suferi fără nici o nădejde.” (mai 1943).

„Stau căzut în faţa icoanei, în genunchi, implorând milă, ajutor şi dragoste pentru mine şi pentru toţi ai mei, părinţi, rude, prieteni, binefăcători, vrăjmaşi.”   (februarie 1945).

„Şi fericirea adevărată nu poate fi decât aceea provenită din trăirea lui Hristos.” (octombrie 1945).

„În toate împrejurările roagă-te lui Dumnezeu să se împlinească voia Lui.” (ianuarie 1948).

„Cum poate trăi omul, această fiinţă micuţă, atâta fericire? Viaţa omului e un dar nepreţuit, e o minune şi eu mă străduiesc să devin prunc la suflet. După mii de suferinţe am realizat cea mai frumoasă prietenie din viaţa mea. Vom trăi toată viaţa unul pentru altul, Împărate Ceresc!” (noiembrie 1945).

„Să ne iubim unii pe alţii, să ne ajutăm cât mai mult şi să trăim cu gândul la Dumnezeu. Tot ceea ce facem, s-o facem nu ca pentru oameni, ci ca pentru Hristos. Eu stărui mereu să realizez în mine omul nou, creştinul. Sunt fericit şi tare mulţumit sufleteşte. ” (octombrie 1945). Citește în continuare

Reclame

Despre adevărata Unire

Unirea. Un cuvînt atît de des întîlnit în limbajul unioniştilor români, dar şi a oamenilor de rînd. Pentru unii reprezintă împlinirea firească a procesului de constituire a unui popor, pentru alţii reprezintă sensul existenţei sale pe pămînt, iar pentru alţii nu reprezintă decît o simplă unire teritorială.

În cazul poporului nostru, cuvîntul „unire” a fost şi mai este încă o situaţie problematică. Încă strămoşii noştri – tracii – au fost dezbinaţi. Primele generaţii de români la fel nu au reuşit să-şi formeze un stat unitar şi puternic. Cunoaştem doar mici excepţii, cînd a avut loc unirea acestui popor sub un singur stat: la 1600 sub Mihai Viteazul, şi la 1918. Unirea teritorială, pentru că acest lucru se are în vedere cînd rostim cuvîntul „unire”, este redată în cărţile de istorie ca fiind rostul existenţei noastrea ca neam, „idealul secular al neamului românesc”. Din păcate, o mulţime de români au fost complexaţi de fenomenul unirii, şi au înţeles scopul existenţei noastre ca neam doar din perspectiva unirii teritoriale. Iar acest punct de vedere este greşit, căci pe lîngă o simplă unire teritorial-administrativă, mai sunt o mulţime de lucruri importante de realizat pentru perpetuarea unui neam. Citește în continuare