Cît o să ne oprim la „poduri de flori”?

Poporul ista al nostru cam des se îneacă la mal. Şi apare întrebarea: nu cumva ne merităm soarta?

Spre exemplu, în secolele XV-XVI, Ţările Române cunoşteau o frumoasă dezvoltare şi afirmare în relaţiile internaţionale. Cel mai puternic imperiu al vremii se chinuia să ne cucerească şi în zadar. Domnitorii noştri erau apreciaţi ca „mari conducători de oşti”, „vrednici de a li de îndredinţa conducerea luptei contra turcilor”, „atleţi ai lui Hristos”… Mai lipsea un pas de făcut: făurirea unui stat unitar românesc, capabil să stea dîrz în faţa tuturor vitregiilor sorţii şi să asigure rostul neamului românesc: mîntuirea.

Din păcate acest lucru nu a avut loc. Iar ca o pedeapsă au venit secole întregi de suzeranitate turcă iar apoi, fanariotism grecesc. Iar spre secolul XIX, Ţările Române au devenit atît de slăbite şi înapoiate economic, încît au căzut uşor pradă expansionismului occidental.

Ceva mai recent, în secolul XX, poporul român a beneficiat de cea mai strălucită generaţie din istoria sa – generaţia legionară. Citește în continuare

Ne călcăm trecutul în picioare, sau ne întoarcem la el?

       Consider că o temă actuală şi destul de importantă pentru starea naţiunii nostre o constituie perpetuarea acesteia. Din toate timpurile, perpetuarea, sau continutatea, i-a asigurat unui sau altui popor dezvoltarea şi afirmarea la scară mondială. Cred că una din condiţiile necesare ca un popor să ajungă la un anumit grad de dezvoltare, care să-i asigure continuitatea, este şi satisfacerea identităţii etnice, sau asigurarea perpetuării specificului cultural, social, confesional, rasial pe care îl are.

       Ar fi foarte interesant dacă am şti unele detalii privind situaţia entităţii române în special, la momentul dat. Cred că tragerea unor concluzii cu privire la felul cum are loc continuitatea poporului român sunt mai mult decît necesare. Citește în continuare