Perioada Bizanțului clasic (III)

5. Apogeul Imperiului Bizantin (842-1025)

Deși, trecut prin numeroase perioade de instablitate internă sau slăbiciune în fața dușanilor externi, Imperiul Bizantin a avut puterea de a-și reface forțele mereu. În fața pericolului arab, după a perioadă de instabilitate internă cauzată de luptele iconoclaste, și mai nou, în fața pretențiilor manifestate din Occident, statul Bizantin își cunoaște perioada sa cea mai infloritoare.

Acestă perioadă începe în 842, odată cu urcarea la tron a împăratului Mihail al III-lea Amorianul. După o domnie de 25 de ani a acestuia din urmă, la tronul din Constantinopol vine dinastia macedoneană. Aceasta i-a avut ca reprezantanți pe:

– Vasile I (867-886).

– Leon al VI-lea Înțeleptul (886-912).

– Constantin al VII-lea (912-959).

– Roman al II-lea (959-963).

– Vasile al II-lea (963-1025).

Începînd cu împărații macedoneni, tronul bizantin devine ereditar, fapt ce a conferit o puternică stabilitate instituției monarhice. Dintre realizările epocii enumerăm:

– elaborarea unor noi coduri de legi: ”Procheiron” și ”Basilicalele”, în 60 de volume (menite să îmbine ”Corpus juris civilis” al lui Justinian I cu ”Ecloga” lui Leon al III-lea).

– apărarea clasei țăranilor liberi în fața marilor proprietati și luarea de măsuri stricte contra înstrăinării pămîntului țăranilor.

– reafirmarea ideologiei imperiale de restabilire a imperiului universal.

– importante recuceriri teritoriale în Orient: Munții Taurus, Armenia, Mesopotamia, Siria, Palestina, Creta (961), Cipru(964).

– recucerirea Bulgariei (971), și apoi a întregii peninsule. Restabilirea controlului pe malul Dunării. Respingerea atacurilor ruso-kievene (968-971).

– păstrarea posesiunilor în sudul Italiei.

– creștinarea bulgarilor (864) și a slvilor de est (988).  Citește în continuare

Anunțuri

Perioada Bizanțului clasic (II)

3. Lupta pentru supraviețuire (630-717)

Ascensiunea arabilor cauzează imperiului probleme serioase. Pe lîngă pierderea teritoriilor din Orientul Apropiat și Nordul Africii (Palestina, Siria, Egipt), însăși capitala statului este pusă în pericol. Au avut loc două asedii asupra Constantinopolului, în fața cărora, armatele bizantine au reușit să facă față.

674-678  are loc primul asediu asupra Constantinopolului. Yazid I, conducătorul arabilor nu a reușit să înfrîngă rezistența armatelor imperiale, precum și a puternicelor ziduri de apărare, ridicate de Teodosie I. A fost o victorie strategică a bizantinilor.

698 – este pierdută Catargina în fața arabilor. Acest eveniment a deshiscalea arabilor spre Spania.

717-718 – cel de-al doilea asediu arab asupra Constantinopolului. Armatele arabe terestre au suferit o grea înfrîngere în sub zidurile polisului, fiind decimate și de o epidemie de ciumă, și de atacurile bulgarilor. Iar flota arabă, în număr de 2560 de vase a fost nimicită cu ajutorul focului grecesc, doar 5 corăbii rămînînd întregi.

Tot în această perioadă are loc formarea primului Țarat al Bulgariei, în anul 679, sub conducerea lui Asparuch. Cu toate acestea, stăpînirea bizantină la gurile Dunării se menține, cu ajutorul flotei imperiale. Descoperirile arheologice au scos la iveală semne ale unei înfloritoare activități economice în secolele VI-VII.  Citește în continuare

Epoca de tranziție spre o Nouă Romă (II)

3. Armata

Realitatea secolelor IV-VII pune Imperiul Bizantin față în față cu marile amenințări militare externe. Valurile migratoare din secolele precedente nu au contenit, mai mult, devenind și mai pustiitoate (exemplul hunilor). Totodată, Imperiul era poziționat atît în calea barbarilor, cît și în vecinătatea perșilor, din care cauză unele teritorii ca Balcanii, Nordul Africii sau Orientul Apropiat deveneau mai greu de apărat.

Pericole militare externe:

– adversari numeroși (vizigoții, hunii, ostrogoții în nord, perșii și apoi arabii în est).

– buna pregătire militară și fizică a invadatorilor.

Armata imperială era constituită din:

– Armata de frontieră (care era dislocată în cetățile de frontieră, fiind formată din țărani din regiunile apropiate).

Armata centrală (care era mobilă și mult mai bine pregătită, aflîndu-se sub comanda magiștrilor militari și fiind organizată strict ierarhic).

Efectivele armatei Imperiului au atins cifra de 500. 000 de soldați în timpul guvernării împăratului Iustinian I. Cu toate acestea, cel mai mare număr de soldați angajat în luptă nu a depășit cifra de 20. 000 de oșteni (în timpul campaniilor de recucerire din Italia). Citește în continuare