Alternativa: Conservatorismul

Conservatorismul este mai mult decît o viziune politică. El este de asemenea un fel de a fi, o ideologie, dar care are fundamente mult mai solide decît stîngismul. Conservatorismul pune accent pe identitatea istorică a poporului, pe realităţile spirituale şi spre deosebire de viziunea de stînga, nu are ca scop negarea ci afirmarea unor valori, conservarea lor.

Spre deosebire de mentalitatea internaţionalistă, conservatorismul se ridică mult peste nivelul material, senzorial. Pe cînd un internaţionalist îşi vede rostul său doar aici, pe pămînt, în păcate şi plăceri, conservatorul autentic aderă la acelaşi rost ca şi toate generaţiile care l-au precedat.

În orice împrejurări, în orice situaţii este nevoie de o mentalitate conservatoare. Nu putem ridica o casă fără să ţinem cont de terenul pe care vrem să o ridicăm, sau de mijloacele financiare de care dispunem. Tot aşa şi în societate: înainte de a ne propune un plan de dezvoltare, trebuie să ţinem cont de trecutul nostru, de moştenirea istorică lăsată de înaintaşi.

Economistul ne învaţă că este important ca mereu să avem rezerve în casă, dacă vrem să nu falimentăm. La fel, conservatorismul ne îndrumă să avem mereu „rezerve proprii” (identitate, viziune asupra vieţii), dacă vrem să nu dispărem ca neam.

Aşa cum un duhovnic bun ne sfătuie să ne păstrăm virtuţile pe care le-am cîştigat cu greu, tot aşa conservatorismul ne cere să păstrăm moştenirea materială şi spirituală căştigată cu atîta sînge de înaintaşi.

Stîngismul înseamnă nihilism, anarhism, relativism şi închinare la idoli. Conservatorismul este stabilitate, continuitate, scop bine definit şi Adevăr Absolut.  Citește în continuare

Anunțuri

Totuşi, ce este extremismul?

Unul dintre termenii tot mai des utilizaţi în ultimul timp în societate este cel de „extremism”.  Cu toate că acest termen este utilizat destul de frecvent de presă, de către politicieni sau simpli cetăţeni, nu există o definiţie unanim acceptată a sa.

Dar, în încercarea de defini ce este, de fapt, extremismul, trebuie să ţinem cont de o realitate: în societatea noastră se confruntă două mari sisteme de valori: tradiţionalismul şi modernismul. Mai mult ca sigur, confruntarea dintre două civilizaţii incompatibile, precum este confruntarea dintre Ortodoxie şi Apus, impune automat fiecărui fenomen din societate două definiţii. O definiţie corespunde unui sistem de valori, iar a doua definiţie – sistemuli de valori opus.

Astfel, termenul de extremism, la fel ca alţi termeni precum „bine”, „dragoste” sau „perfecţiune”, nu poate avea o definiţie generală. În cazul nostru, al societăţii dintre Prut şi Nistru, avem două definiţii pentru termenul respectiv, lucru cauzat, după cam am mai specificat de ciocnirea a două sisteme de valori, diferite prin esenţă.

Să începem cu duşmanii. Conceputul apusean oferă termenului „etremism” următoarea definiţie:

„EXTREMÍSM s. n. Atitudine, doctrină a unor curente politice care, pe baza unor opinii, idei, păreri exagerate, unilaterale, extreme, urmăresc prin măsuri violente sau radicale să impună programul lor. – Din fr. extrémisme.”  (sursa: DEX98).

Observăm că definiţia oficială se rezumă doar la aspectul politic. Într-adevăr, acest termen este de esenţă politică, apărînd în epoca modernă. El reprezintă o armă ideologică foarte distructivă, folosită de promotorii democraţiei cu scopul de a-şi crea duşmani. Citește în continuare

Statul și rostul său

Statul este o formă gigantică de orînduire a unei comunități de oameni. El diferă ca structură de la un popor la altul, de la o civilizație la alta.

Primele forme de stat apar în antichitate, din două cauze majore: fie din dorința unor grupuri de a acapara cît mai multă putere și bogăție, fie din necesitatea altora de a se apăra în fața atacurilor dușmane.

În conceptul ortodox, statul este o structură care asigură îndeplinirea rostului comunității care o formează. Conform concepției occidentale privind statul, acesta nu este decît o unealtă de manevrare și conducere a maselor. Noi, în calitate de creștini cu viziuni conservatoare, putem accepta doar o singură viziune asupra statului: cea ortodoxă.

Deși teoretic, omul nu are nevoie de stat sau oricare alte forme de organizare materială pentru a se mîntui, în condițiile actuale este absolut necesară existența unui stat care să-și îndeplinească condițiile. Să nu uităm că trăim vremuri de cruntă prigoană, și iată de ce, fiecare popor ortodox ar trebui să dispună de propriul stat, orînduit după necesitățile poporului respectiv.

Cu regret, constatăm că nici unul dintre popoarele ortodoxe nu dispune de propriul stat. Toate sunt sub regimuri de ocupație și prigoană. Cauza este simplă: actualele state cunoscute sub numele de România, Serbia, Grecia, Rusia, etc., reprezintă structuri create pe principii străine civilizației răsăritene, chiar contradictorii. Mai mult, statele moderne de care dispun popoarele ortodoxe sunt de inspirație occidentală, adică, prin definiție, aceste state sunt anti-ortodoxe. Citește în continuare

Conştiinţă sau emancipare?

Există multe categorii de oameni. Sunt care mai de care: buni sau răi, înalţi sau scunzi, obraznici sau smeriţi, voinici sau slabi, etc. Ar fi destul de greu să-i clasificăm după criterii general acceptate, fiindcă mulţi dintre noi privim lucrurile din puncte de vedere diferite.

Şi totuşi, ne trebuie un algoritm oarecare, pentru a percepe mai uşor cine sunt cei din jurul nostru. Din start menţionez că nu mă pronunţ pentru separarea oamenilor conform unor anumite criterii. Dar, apare ca întotdeauna un „dar” – trebuie să ştim cu cine avem de-a face. Astfel, este nevoie de a folosi unele criterii în relaţiile cu oamenii.

Să luăm ca criteriu central felul în care reacţionează individul în anumite situaţii:

Luăm arbitrar două personaje: Emancipatul şi Conştientul.

Situaţia 1: Satisfacerea serviciului militar:

Primul nu doreşte nici în ruptul capului să facă armata. El nu doreşte să-şi piardă un an din viaţă în folosul poporului. Nu vrea să renunţe la plăcerile vieţii şi alte patimi care îi copleşesc sufletul. Nici nu îşi închipuie cum ar putea să jertfeasă o zi din viaţa sa pentru o cauză nobilă, darămite un an.

Conştientul, în schimb, priveşte armata ca pe un lucru necesar şi onorabil. Astfel, va deveni disciplinat, se a căli şi va sta în slujba ţării un an de zile. El doreşte să înveţe regimul de cazarmă, fiind conştient că asta îi va fi util în viaţă. Este conştient că un bun român trebuie să dorească şi să ştie a-şi apăra ţara. Citește în continuare

Tradiţionalism şi modernism. Ce alegem?

Dacă privim puţin mai atent ceea ce se întîmplă în jurul nostru, ne putem da uşor seama că în culisele prezentului are loc ciocnirea a două sisteme. Această impresie se întăreşte dacă mai ştim puţină istorie şi teorie a civilizaţiilor. Iar, această ciocnire devine evidentă dacă cunoaştem aspectele ale acestor două mari sisteme de valori: tradiţionalismul şi modernismul (care se manifestă în prezent ca postmodernism).

Ştim că istoria poate fi împărţită în trei mari perioade: tradiţionalismul (epocile antice şi medievale), modernismul (epoca modernă şi contemporană) şi postmodernismul (ultimele decenii).

Prima perioadă este caracterizată de formarea şi afirmarea popoarelor după principii tradiţionale. Anume atunci are loc formarea popoarelor în forma lor „incipientă”.  Tradiţie, limbă, cultură, legende, basme, voievozi eroici, bravi oşteni, lege a pămîntului, familie, valori spirituale eterne – acestea sunt roadele tradiţionalismului. Trebuie să specificăm, dacă mai este nevoie, că tradiţionalismul este perioada în care ne-am format şi noi ca neam, şi că în general, în tradiţionalism s-a tins spre idealul de creare, de înălţare  a unor valori, de aspirare spre un adevăr absolut.

În schimb, modernismul, alături de postmodernism se încep odată cu marile revoluţii din Occident. Sistemului modernist îi sunt specifici tremeni  de genul: materialism, iluminism, capitalism, liberalism, ateism, democraţie,etc.

Modernismul, spre deosebire de tradiţionalism, s-a orintat preponderent spre bunăstare materială, ignorînd aproape complet aspectul spiritual al vieţii.

Modernismul este tărîmul depărtării omului de Adevărul Absolut. Este perioada istorică care a condţionat importante modificări în structura valorică a popoarelor acestui pămînt. În modernism au început a apărea oameni fără identitate, consumatorii, trîntorii, criminalii în masă, vagabonzii, alcoolicii, etc.

Este foarte  mult de discutat pe aceasta temă.

Mă voi opri doar la expunerea cîtorva aspecte privind actualitatea acestei ciocniri între Vechi şi Nou.

În Tradiţionalism, există un Adevăr Absolut. Fiecare om şi fiecare neam ştie de unde vine, şi încotro se îndreaptă. Există o axă de valori care asigură existenţa poporului în orice condiţii. Există o familie, ca celulă a poporului. Există părinţi care îşi cresc copii cu dragoste. Există copii care işi respectă părinţii. Avem un şir frumos de tradiţii şi obiceiuri, care sunt respectate cu stricteţe. Avem un set de „legi ale pămîntului” care sunt numai bune pentru ocîrmuirea unui sat, oraş, stat. Avem voievozi, sau domnitori care îşi iubesc neamul pe care îl conduc. Avem ostaşi viteji care îşi iubesc neamul pe care îl apără.

Avem o ordine socială, dictată de Tradiţie. Avem bărbaţi puternici şi harnici şi femei frumoase şi iubitoare.

Avem o doină, un cîntec de jale sau de bucurie. Avem un port exact ca şi al bătrînilor noştri. Avem un pămînt care ne aparţine, şi fîntîni din care putem bea fără a plăti impozite.

În schimb, Modernismul ne vine cu alte „valori” şi concepţii:

Nu există un Adevăr Absolut, ci doar realtivism, „păreri”, „opinii”, „moduri de a privi lucurire”.

Nimeni nu ştie de unde vine şi încotro se întreptă. Nimeni nu ştie care îi sunt cu adevărat rădăcinile, şi care este scopul său în viaţă.

Axa de valori de care se conduce omul modern este mai mult un şir nesfîrşit de idei, concepte şi fantezii. Acea axă nu mai este valabilă pentru un întreg neam , ci diferă de la individ la individ.

În Modernism nu mai avem o familie trainică – ea este ruinată de alcool, carierism, individualism, şi „frica” de copii. Familia modernă este mai degrabă o relaţie sexuală legalizată, decît o uniune benevolă dintre bărbat şi femeie. Ba mai mult, aici chiar naţiunile de „mamă” şi „tată” sunt relative.

Părinţii moderni îşi ucid pruncii pentru a scăpa de „cheluiteli şi griji neprevăzute”, folosind „dreptul” la alegere. Ei nu îşi mai educă copii după oarecare reguli şi valori, ci îi lasă pe mîna şcolii ateiste şi a televizorului.

Copii nu îşi mai iubesc părinţii, şi îi consideră ca fiind „demodaţi”.

Tradiţiile deja de demult au fost ridicularizate şi înlocuite cu mofturi şi mode. Ce era frumos ieri e urît azi, şi ce frumos şi bun azi va fi învechit mîine – cam asta e tactica în materie de tradiţie utilizată de omul modern.

În Modernism, conducătorii nu îşi iubesc poporul decît pentru a-l îndobitoci cu lozinci demagogice, asemuind naţiunea pe care o conduce cu un simplu electorat. Iar legile statului modern, aceste legi nu au de cele mai multe ori nici în clin, nici mînecă cu poporul care se conduce de ele. De ce? Fiindcă sunt forme fără fond, importate în numele democraţiei.

Oamenii moderni sunt slabi, lipsiţi de putere, bolnăvicioşi, şi practic dependenţi de „noutăţile” farmaceutice. Femeile moderne nu mai sunt iubitoare şi fumoase ca cele de altădată. Ele s-au emancipat, devenind libertine, carieriste, curve, şi fiind gata mereu să-şi înşele concubinii şi să îşi ucidă copiii.

Cîntecele frumoase tradiţionale, au fost „modernizate”, şi iată că am ajuns să cîntăm ca papagalii pe ritmuri la modă. Hora de altădată, Modernitatea a înlocuit-o cu nişte dobitoceşti mişcări de imitare a instinctelor trupeşti.

Iar fîntîna ceea din care cîndva puteai să-ţi potoleşti setea nestingherit are astăzi apa otrăvită cu substanţe chimice, şi chiar în viitorul apropiat va trebui să plăteşti impozite pentru a bea din ea.

Şi lista poate continua. Ea este mult prea lungă pentru a încăpea într-o carte, darămite într-un mic articol, scris la un miez de noapte.

Pentru mulţi va fi greu să înţeleagă cele expuse. Dar totuşi, trebuie să conştientizăm, că în afară de luptele electorale, politice şi materiale ale vremii, noi asistăm şi la o altă luptă, mult mai importantă.

Este lupta valorilor Vechiului cu deşertăciunea Noului. Ea este lupta poporului nostru pentru a scăpa din imensa degradare de care este cuprins.

Va reuşi Tradiţionalul (sau poporul român autentic, în cazul nostru)  să iasă învingător din această agresiune civilizaţională a Modernismului?

Asta va depinde foarte mult de alegerea pe care o vom face fiecare din noi: sau sărim întru apărarea neamului nostru, sau ne dăm în tabăra inamică, devenind prigonitorii propriului popor.

Ne călcăm trecutul în picioare, sau ne întoarcem la el?

       Consider că o temă actuală şi destul de importantă pentru starea naţiunii nostre o constituie perpetuarea acesteia. Din toate timpurile, perpetuarea, sau continutatea, i-a asigurat unui sau altui popor dezvoltarea şi afirmarea la scară mondială. Cred că una din condiţiile necesare ca un popor să ajungă la un anumit grad de dezvoltare, care să-i asigure continuitatea, este şi satisfacerea identităţii etnice, sau asigurarea perpetuării specificului cultural, social, confesional, rasial pe care îl are.

       Ar fi foarte interesant dacă am şti unele detalii privind situaţia entităţii române în special, la momentul dat. Cred că tragerea unor concluzii cu privire la felul cum are loc continuitatea poporului român sunt mai mult decît necesare. Citește în continuare