Unabomber: război lumii acesteia

Theodore John Kaczynski pare să fie uitat de societatea de azi, mereu aflată într-o goană nebună după progres.  Nu este nimic de mirare, dacă luăm în considerare uriaşa forţă mediatică a societăţii tehnoglobaliste actuale şi baricada antitehnologică de pe care a luptat matematicianul de origine poloneză.

După cum era de aşteptat, numele acestui geniu în matematică care a ales apoi să lupte singur contra sistemului, a fost acoperit cu un strat gros de informaţie inutilă, pentru a fi uitat.  De parcă aceasta nu ar fi de ajuns,  majoritatea formatorilor de opinie (începînd cu marile trusturi informaţionale şi terminînd cu simpli bloggeri) scot în evidenţă doar latura violentă a lui Unabomber – crime, violenţă – şi se fac a uita de ideea centrală în jurul căreia a luptat acesta – evadarea omului de sub dominaţia sistemului tehnologic.

Nu încape loc de îndoială: Theodore Kaczynski este sorit uitării într-o lume pentru care sistemul este cel care gîndeşte. Aparent – oamenii de azi au dreptul de a alege liber. Practic – ei pot alege doar din meniul înaintat de sistem, iar orice abatere este strict pedepsită. Prin urmare, astăzi puţini au auzit de Unabomber, şi de cele mai multe ori deţin o informaţie greşită despre el, preluată automat din mass-media stîngistă.

Din păcate, istoria o scriu învingătorii. Iar în ultimul secol, învingătorii au fost mai mereu reprezentanţi ai sistemului: comunişti, capitalişti, liberali, cosmopoliţi. Iată de ce învinşii – aici putem enumera monarhia, mişcările de renaştere naţionale din Europa, intelectualii de dreapta, şi de ce nu, pe Unabomber – vor fi supuşi ponegririi

Sclavul de ieri şi sclavul de azi

  Ar fi greşit să credem că sclavagismul nu mai există. Poate că forma sa exterioară a fost schimbată, dar în esenţă încă trăim vremuri de cruntă sclavie.

Pînă la aprobarea primelor legi cu privire la libertatea oamenilor (secolele XVII-XVIII) a existat sclavia fizică, directă. Ea s-a manifestat prin exploatarea fizică forţată a muncii anumitor categorii de populaţie: prizonieri de război, clase lipsite de drepturi, infractori, etc. Ei erau conştienţi de faptul că sunt robi şi se resemnau cu gîndul că toată viaţa lor vor munci pentru bunăstarea celor care îi asupresc. Ei erau strict supravegheaţi şi orice încercare de rezistenţă sau evadare era crunt pedepsită.

Un aspect important al acelui tip de sclavagism l-a constituit faptul că el era direct: sclavul era conştient de realitatea în care se afla. Acest lucru influenţa randamentul muncii efectuate de un astfel de sclav, care era nemijlocit mai mic.

Contrar celor învăţate în şcoală, modernizarea, sau umanismul declaraţiilor universale privind drepturile omului n-au pus capăt nici pe departe sclaviei. Chiar la nivel direct, în SUA a existat exploatare a muncii negrilor pînă în 1865…

Modernizarea, pe de o parte, a pus capăt exploatării directe, dar pe de altă parte, a dat frîu unei alte exploatări: celei ascunse, perfide.

Eminescu despre reforma agrară

Odată cu formarea statului român de sorginte modernă în 1859, are loc implementarea unor reforme cu caracter politic, economic, social şi administrativ, în stare să pregătească terenul pentru dezastrul general care avea să lovească poporul român în următorii ani.

Mihai Eminescu, pentru unii cunoscut ca un poet romantic, iar pentru alţii ca puternic gazetar conservator şi apărător al interesului naţional a fost printre puţinii care a avut curajul să arate defectele şi urmările negative ale implementării unor reforme de tip occidental într-un spaţiu valoric diferit, cum este cel est-răsăritean.

În cele ce urmează, voi publica fragmente dintr-un articol scris la 21 iunie 1879 în ziarul „Timpul”, în care Mihai Eminescu critică cu argumente solide reforma agrară şi codul civil.

„(…) Între variile schimbări care s-au săvîrşit în România de la 1859 în ordinea publică şi privată e şi libertatea absolută consacrată pentru creditor prin noul cod civil de a-şi stipula pentru lucrurile date foloase de orice fel şi nelimitate. 

Esperienţele s-au făcut, efectele s-au produs, – şi ne putem întreba care a fost influenţa acelei libertăţi pentru locuitorul de la ţară, pentru meseriaş, pentru comerciant şi ce eserciţiu a făcut speculantul de acea libertate.  Şi mai întîi să vedem efectele produse asupra locuitorilor de la ţară (…).

Prin legea de la 1864 sătenii au fost emancipaţi de clacă şi de dijmă. Pe lîngă libertate li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra unei mici părţi de pămînt pentru arătură şi fînaţ, pentru care însă ei sunt obligaţi a plăti o anuitate de despăgubire. 

Export de revoluţie. Libia.

Chiar dacă majoritatea opiniei publice internaţionale apreciază evenimentele din Libia ca fiind ceva pozitiv şi este de acord cu toate acţiunile îndreptate contra guvernării unui stat suveran din Africa de Nord, cred că nu am face nimic ieşit din comun dacă am publica şi un punct de vedere alternativ.

Nicolai Starikov, un economist şi jurnalist rus a scos la iveală mai multe aspecte mai puţin mediatizate ale evenimentelor din Libia, pe care le-a expus într-un mic filmuleţ, pe care l-am postat mai sus.

Mai jos, urmează traducerea:

„Vă vom prezenta un material interesant, care va arăta foarte clar adevăratele rădăcini ale revoluţiei libiene.

Vă veţi da seama că manifestanţii au arme străine noi, pe care nici forţele militare libiene nu le utilizează.

Instructori care vin din străinătate, arme care vin din străinătate, bani care vin din străinătate, scenarii străine şi sînge libian…

Cînd imaginile din Libia au început a ajunge la noi (toate fiind făcute de jurnalişti occidentali, prezentînd punctul de vedere al celor care erau de partea manifestanţilor), în ciuda caracterului parţial al acesor fotografii, ele au oferit un bogat material pentru studierea situaţiei date.

Defectele democraţiei după V. Volkoff (III)

XI. Pentru că este însărcinată cu totalitarismul.

Conform „modei”, democraţia se opune totalitarismului. Dar, să nu uităm că majoritatea regimurilor dictatoriale s-au impus la timpul lor ca fiind cît se poate de democratice: Rusia Sovietică, Germania nazistă, Republica Franceză, statul „român” modern, etc.

Este destul de simplu: atunci cînd nu mai este un mod de desemnare a guvernanţilor, democraţia tinde spre absolut, iar acest lucru a caraterizat democraţia încă de la apariţia ei.

Asta cu atît mai mult în cazul în care drepturile omului devin o adevărată armă de luptă a „marilor democraţii. Edmund Burke, contemporan al revoluţiei franceze din 1789 scria profetic: „Ce instrument eficace al despotismului se va găsi în acest uriaş depozit de arme ofensive: drepturile omului.”

XII. Pentru că se bazează pe vertijul numărului.

În materie de alegători, democraţia nu face diferenţă între noţiunile „cantitate” şi „calitate”. Pentru ea contează doar cantitatea, în timp ce calitatea este neglijată. Este necesar de a cita, în această ordine de idei, din „Criza lumii moderne” de Rene Guenon: „Însuşi fondul ideii democratice este că un individ are exact aceeaşi valoare ca şi altul, deoarece sunt egali numeric, cu toate că ei nu pot fi niciodată egali decît numeric.”

Poţi lua în calcul opinia cantităţii atunci cînd cei care se pronunţă sunt cu toţii specialişti. Dar atunci cînd calitatea diferă, cantitatea este un aspect înşelător. Am putea spune că „eroarea nu devine adevăr înmulţindu-se” (M. Gandhi).

Defectele democraţiei după V. Volkoff (II)

VI. Pentru o altă problemă de vocabular.

Se spune că democraţia este „guvenarea poporului, prin popor şi pentru popor.” Să admitem şi asta. Însă, ce este totuşi poporul? Mă îndoiesc că noţiunea dată poate fi definită corect de vreun partizan al democraţiei, iar această confuzie este întreţinută conştient.

Să intre oare în „popor” şi acele clase oculte ce conduc democraţia din umbră? Sau aceleaşi popoare parazitare care de sute de ani ne sug vlaga neamului şi pămîntului nostru? Ori, acei care s-au dezis de rostul lor de român, tranfigurîndu-se în „cetăţeni ai lumi”i sau „adepţi ai ecumenismului”? Din punctul nostru de vedere (ortodox) ei nu fac parte din popor. Din paradigma democratică, ei fac parte din naţiune… Şi atunci cum facem, cum rămîne cu consensul democratic?

„Democraţia este numele pe care îl dăm poporului de fiecare dată cînd avem nevoie de el.” (Caillavet)

„De fapt, nu există „opinie publică” în sensul propriu al termenului, sau, mai curînd, n-ar trebui să existe, suma opiniilor individuale nefăcînd o opinie colectivă.” (V. Volkoff)

VII. Deoarece concepţia modernă a democraţiei se bazează pe  o idee primită de-a gata.

Nouă ni se pare că democraţia este cel mai bun sistem fiindcă aşa ni se spune peste tot, fiindcă este o idee preconcepută. Dar, ce ar fi dacă am încerca să gîndim în afara sistemului?

„Democraţia este bună pentru că binele este democraţia; democraţia este justă pentru că dreptul este democaţia; democraţia este în sensul progresului fiindcă progresul constă în dezvoltarea democraţiei.”    (Jean Madiran)

Defectele democraţiei după V. Volkoff

Vă vine a crede că într-o bruşură de 90 de pagini A5 poate încăpea mai mult adevăr decît în tone de filosofie modernă? Poate că nu, însă dacă veţi avea răbdarea să citiţi „Defectele democraţiei” de V. Volkoff, părerea se va schimba.

Bun cunoscător al tehnicilor de manipulare şi familiarizat cu culisele acestui joc de teatru numit făţarnic „democraţie”, autorul francez ne oferă pe tavă 21 de argumente clare pentru a ne schimba părerea greşită ce-o avem faţă de „muma democraţie”.

Sunt explicaţii aduse de un specialist în domeniu, cu argumente şi citate solide. Sperăm că cititorii, mai mult sau mai puţin împătimiţi de promisiunile deşarte ale democraţiei, vor ajunge la unele concluzii nu atît senzaţionale, cît utile.

„De ce nu sunt decît pe jumătate democrat?”

I. Din spirit de contradicţie.

Asta pentru că democraţia ne este impusă aproape forţat ca fiind cea mai perfectă formă de organizare a unui stat. Din 10 posturi de televiziune sau radio, cel puţin 8 îţi impun democraţia ca fiind aproape perfectă.

În mod normal, apare spiritul de contradicţie care refuză acest nou „adevăr absolut”. Mai mult, de la această contradicţie poţi merge mai departe în descoperirea culiselor democraţiei. Iar acolo aflăm lucruri care pe unii îi şochează, pe alţii îi bagă în sperieţi iar pe alţii îi întăreşte în credinţă.

II. Pentru că democraţia, chiar ca mod de desemnare a guvernanţilor, nu reprezintă numai avantaje.

Nu ar fi potrivit să negăm avantajele pe care, aparent, sistemul democratic le-ar avea faţă de alte modalităţi de desemnare a guvernanţilor (naştere, hazard, merit).

Atunci cînd sinceritatea lipseşte

Aflîndu-se într-o continuă goană după bine şi împovărat de lenevia în care îi place să trăiască, omul modern caută să reducă tot ce se întîmplă în jur la condiţia sa. Aceasta este o mare cădere a zilelor din urmă, fiind totodată una din marile probleme cu care se confruntă omenirea în general şi individul în special.

Este prea mult individualism în jur. Încetul cu încetul, omul a ajuns să confunde lumea din jur cu un boţ de plastilină, uşor de modelat după cum îi dictează gusturile. Omul modern îşi închipuie că orice poate fi modificat şi perceput după bunul său plac. Astfel, el îşi creează o lume imaginară în care se închistează, crezîndu-se centrul a toate cîte au loc în ea.

Să luăm un simplu exemplu: oamenii care îşi creează un „dumnezeu” al lor. Din păcate, observăm că fenomenul respectiv este înfloritor în societatea de azi, fiind într-o strînsă relaţie cu procesele globalizatoare ce au loc.

Sunt o mulţime de cazuri cînd auzi oameni spunînd: „Ei, daţi-mi pace cu credinţa voastră. Eu am „dumnezeul” meu în suflet şi asta îmi ajunge. Pe lîngă faptul că comite un mare păcat închinîndu-se la „chipuri cioplite”, tipul respectiv de om îşi demască nesinceritatea şi lipsa de tărie sufletească. Dorind să trăiască doar aşa cum crede el că ar fi bine, fiindu-i teamă să recunoască unele adevăruri evidente (dar care sunt incomode), el acceptă doar ceea ce îi convine din Adevăr. Restul, care „înghimpă” este dat la o parte, invocîndu-se motive ca iubirea, drepturile omului, fanatismul religios, intoleranţa, etc.

Intrăm în datorii, însă toţi tac.

„Daţi-mi controlul banilor unei naţiuni, şi nu-mi mai pasă cine îi face legile” (evreul Mayer Amschel Roschild (1744-1812)

fondatorul imperiului bancar Roschild)

„Sînt două metode de a cuceri şi de a înrobi o naţiune. Una este prin sasbie, a doua este prin îndatorare…” (Adam Smith)

Se ştie foarte bine că în ziua de azi multe lucruri sunt ferite de ochii lumii. S-ar putea de spus că aşa a fost dintotdeauna, însă astăzi, aceste lucruri au loc la cote maxime. Acesta şi este specificul lumii moderne – adevăratele decizii se iau în umbră, în cercuri închise, pe cînd „prostimea” nu are acces direct la ele.

Argumente pro-europene precum „transparenţa” sau „imparţialitatea” nu sunt decît nişte farduri cu care sistemul care ne susbjugă îşi maschează odioasele fapte pe care le face. Cele mai importante decizii la nivel mondial,  care infuenţează direct viitorul nostru sunt luate pe ascuns, de către cei ce aparţin sistemului. Opinia nostră, a celora ce reprezentăm „prostimea” pentru ei nu, nu este luată în seamă. Pentru ei altceva este important – atingerea cu orice preţ a scopurilor talmudice pe care şi le-au pus în faţă.

La ochii şi urechile noastre nu ajunge decît ceea ce doresc ei ca noi să auzim şi să vedem. Or, în cel mai bun caz – mai ajunge cîte o informaţie scăpată printre degetele acestui sistem duşmănos nouă. Noi, în calitate de mase (goimi, poate) nu avem dreptul să ştim decît ceea ce convine sistemului. Şi, prin conluzie logică – trebuie să gîndim doar ceea ce convine sistemului.

Adevărul în tot ceea ce se întîmplă în ziua de azi ne este ascuns, fiind muşumalizat cu ajutorul mass-mediei sau a „luptelor” politice ce nu se mai termină. Toată societatea este incinsă în această „horă” ameţitoare a lumii contemporane: modă, ştiri mondene, zvonuri de prin show-biz, politicianism, etc.  Domeniul informaţional este încărcat pînă peste posibilităţile noastre de asimilare: unde nu te întorci doar informaţie, ştiri, publicitate, emisiuni, radio, televiziune, sute de ziare.

Tu încă nu eşti „Pro-Europa”?

Recent, în vîlva politică de la Chişinău s-a format încă aşa-zis forum civic pentru prostirea electoratului: Forumul civic „Pro-Europa”. Este format în mare parte de intelectuali falşi, membri de ONG-uri, directori de ziare, directori de posturi de radio, etc. Dar, să vedem care este rostul acestei mase de manevră/manevrator de mase.

Citeşti scopurile forumului dat şi te îngrozeşti. Îţi vine să te bagi în pămînt cînd vezi unde vor să ne ducă intelectualii noştri grupaţi în acest forum cît se poate de anti-românesc. Iată care este aspiraţia grupului respectiv:

• „susţinerea vectorului european de dezvoltare al Republicii Moldova, unica direcţie strategică asumată de întreaga societate care poate să contribue la o reală şi rapidă îmbunătăţire a calităţii vieţii cetăţenilor.

Stai şi te întrebi: de cînd „vectorul european” ar reprezenta „unica soluţie strategică care poate să contribuie la o reală şi rapidă îmbunătăţire a calităţii vieţii cetăţenilor?

Ce ar însemna, de fapt, „vectorul european”? Dacă ar fi să medităm sincer, ajungem necondiţionat la concluzia că prin acest termen se are în vedere intergarea socială, politică, economică, culturală şi spirituală a poporului nostru în sistemul occidental.

Este acesta un lucru bun?

Înrobirea economică prin îndatorare faţă de băncile de tip BM sau FMI (a se vedea art.104 din Tratatul de la Maastricht) poate fi numită ca „îmbunătăţire a vieţii cetăţeanului”?

Poţi numi implimentarea sistemului politic occidental ca fiind ceva folositor?

Avem noi de cîştigat vreo ceva de pe urma europenizării culturii noastre?

Dar de pe urma „ecumenizării” Ortodoxiei?

Poate să ne ajute cu vreo ceva implementarea sistemului social european, cu toate ineficienţele sale evidente (eşecul multiculturalismului, toleranţa absurdă, etc.)?