Atunci cînd sinceritatea lipseşte

Aflîndu-se într-o continuă goană după bine şi împovărat de lenevia în care îi place să trăiască, omul modern caută să reducă tot ce se întîmplă în jur la condiţia sa. Aceasta este o mare cădere a zilelor din urmă, fiind totodată una din marile probleme cu care se confruntă omenirea în general şi individul în special.

Este prea mult individualism în jur. Încetul cu încetul, omul a ajuns să confunde lumea din jur cu un boţ de plastilină, uşor de modelat după cum îi dictează gusturile. Omul modern îşi închipuie că orice poate fi modificat şi perceput după bunul său plac. Astfel, el îşi creează o lume imaginară în care se închistează, crezîndu-se centrul a toate cîte au loc în ea.

Să luăm un simplu exemplu: oamenii care îşi creează un „dumnezeu” al lor. Din păcate, observăm că fenomenul respectiv este înfloritor în societatea de azi, fiind într-o strînsă relaţie cu procesele globalizatoare ce au loc.

Sunt o mulţime de cazuri cînd auzi oameni spunînd: „Ei, daţi-mi pace cu credinţa voastră. Eu am „dumnezeul” meu în suflet şi asta îmi ajunge. Pe lîngă faptul că comite un mare păcat închinîndu-se la „chipuri cioplite”, tipul respectiv de om îşi demască nesinceritatea şi lipsa de tărie sufletească. Dorind să trăiască doar aşa cum crede el că ar fi bine, fiindu-i teamă să recunoască unele adevăruri evidente (dar care sunt incomode), el acceptă doar ceea ce îi convine din Adevăr. Restul, care „înghimpă” este dat la o parte, invocîndu-se motive ca iubirea, drepturile omului, fanatismul religios, intoleranţa, etc.

Fiecare cu „lumea” sa şi cu „dumnezeul” său, cu care, pe deasupra, se laudă şi se făleşte. La fel ca în bancul cu cei trei motani ce se lăudau cu lenevia lor:

” – Eu sunt atît de leneş, încît cînd cad cu botul în smîntînă, mi-i lene să îmi ling mustăţile, a spus motanul Tomasito.

– Ei, tu ca tu. Eu însă sunt atît de leneş, încît cînd dorm, şoarecii pot să îmi joace pe dinainte, că mi-i lene să îi prind, s-a lăudat motanul Niuric la rîndul său.

– Eh, voi ca voi, a rostit motanul Fantomas. Eu cînd sunt în lenea mea, mă calc cu piciorul pe coadă şi meaun cîte jumate de oră, dar tot mi-i lene să ridic piciorul în sus. ”

Cam aşa ar fi şi în cazul păcătoşilor de noi. Ne creăm o realitate după cum ne tună prin cap. Ne supunem acestei prostii tacit, cu toate că ştim bine să greşim. Şi de parcă acest lucru nu ar fi de ajuns, ne mai şi lăudăm cu prostia noastră, asemeni motanilor din bancul de mai sus.

Exemple: pictorul extravagant Salvador Dali, care purta un clopoţel la gît, pentru ca lumea de pe stradă să îi atragă cît mai multă atenţie; indivizii care poartă tricouri cu mesajul „I love me” sau „I am my religion”…

Pe lîngă faptul că astfel păcătuim, ne mai convingem încă o dată de imperfecţiunea omului. Acest lucru are loc din două motive:

– fie că individul nu a cunoscut „Adevărul, Calea şi Viaţa”, fiind într-o derută sufletească (păcat cu neştiinţă).

– fie că individul este atît de lipsit de sinceritate, atît de leneş, încît refuză să recunoască Adevărul Absolut, săvîrşind astfel un păcat cu ştiinţă.

Calea pe care o alegem fiecare dintre noi în viaţă trebuie să fie identică cu cea pe care ne-o dictează Adevărul Absolut. Or, cel puţin, trebuie să tindă spre ea.

Este total imoportun şi periculos să ne înceredem în „chipul” pe care ni-l cioplim fiecare dintre noi. Cu atăt mai mult, atunci cînd ştim cu toţii că “Că toţi dumnezeii păgânilor sunt draci” (Psalm 95, 5).

Doar se ştii că orice om, atunci cînd ajunge în faţa morţii (oricît de ateist nu ar fi fost în viaţă) îşi vede neputinţa şi slăbiciunea în faţa lui Dumnezeu, rostind „Of, Doamne, of Doamne!…” De ce atunci mai căutăm „peripeţii”?