Anii ’30 în memoria lui Horia Sima

(adaptat după voxnr.com)

– Ce funcţii aţi îndeplinit în perioada de pînă la numirea dumneavoastră în calitate de urmaş al Căpitanului la conducerea Legiunii?

– În perioada universitară am militat în organizaţiile studenţeşti, devenind în 1932 membru al Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini Români. După obţinerea diplomei am fost numit profesor în provincie. În această calitate, prin toate oraşele prin care am trecut, am fondat grupuri legionare.

Trebuie în acelaşi timp să înţelegem că în Mişcarea Legionară, la nivelul organizării locale, nu se proceda după sistemul partidist. Căpitanul nu numea şefi care să activeze doar la nivel politic în aria primită în stăpînire. El lăsa să lucreze iniţiativa legionarului. Astfel, şeful legionar îşi putea exercita influenţa şi talentul său de organizator. Poziţia în care era numit era recunoscută pe deplin de Căpitan doar după ce raporta Centrului reuşita activităţii sale. Avansarea era următoarea: „şef de cuib” – „şef de plasă” – „şef de regiune” – „comandant legionar”. De ce această procedură? Pentru că înainte de a avea dreptul să exercite anumite funcţii în Legiune, legionarul trebuia să dea dovadă că este apt de a conduce o unitate mai mică.

Astfel, şi eu am trecut prin cîteva examene. Înainte de a fi numit şef al regiunii „Banat” în 1935, am pus în fucţie mai multe grupuri locale legionare.  Întreaga Românie se împărţea în treisprezece regiuni. 

Horia Sima despre „omul nou”

Recent, am găsit pe platforma de luptă anti-sistem „voxr.com” un interviu preţioas acordat de Comandantul Horia Sima unui interlocutor spaniol în anul 1977. Interviul aruncă lumină asupra unor tematici precum: „omul nou” legionar în raport cu fascismul, asemănările şi deosebirile dintre legionarism şi fascism, prigoana carlistă din 1939, colaborarea cu Ion Antonescu, poziţia germanilor în regeliunea antonesciană, etc.   Pînă în acest moment nu am găsit şi varianta română a interviului. Iată de ce voi încerca să redau ideile Comandantului în articolul de faţă, precum şi în altele ce vor urma.

 – După Codreanu, legionarul trebuie să devină un „om nou”. Această terminologie a fost proprie şi fascismului, lucru ce l-a făcut pe profesorul De Felice să considere că fascismul ar fi un derivat al revoluţiei franceze. Care sunt caracteristicile omului nou legionar şi prin ce diferă acesta de conceptul fascist?

– Terminologia „omului nou” este foarte răspîndită în istorie, precum şi printre marii reformatori. Expresia dată a fost folosită frecvent încă din timpul creştinismului primar; şi iată că azi a fost adoptată chiar şi de comunişti. Spre exemplu, presa din ţările de după cortina de fier, afirmă că scopul educaţiei trebuie să fie formarea „omului nou” care să corespundă idealului marxist – adică un individ lipsit de virtuţi, personalitate şi gîndire liberă.

Este logic să recurgi la acest termen. Orice transformare politico-socială a unei naţiuni , în orice epocă, presupune şi un efort susţinut în vederea schimbării mentalităţii curente. Deci, „vechiul” şi „noul” se ceartă, intră în conflict. Rezultatul poate fi ori eşecul încercării temerare în faţa tăriei vechii concepţii, ori victoria omului nou.

4. Legea educaţiei

„Trebuie să devii altul. Un erou. În cuib fă-ţi toată şcoala. Cunoaşte bine Legiunea”

„Cei ce seamănă cu lacrămi, cu bucurie vor secera” (Ps. 125.5)

Unul din pilonii de bază, absolut necesari ridicării unui om nou şi edificării unei lumi mai bune este educaţia. Acest element a fost folosit mereu, de orice civilizaţie conştientă de rostul său. Continuitatea unui neam stă înfiptă în educaţia pe care o împărtăşă urmaşilor. În dependenţă de gradul său valoric de dezvoltare, un neam, sau o civilizaţie îşi edifică un sistem de învăţămînt propriu. Roadele acestui sistem de învăţămînt vor fi în directă proporţionalitate cu munca şi dăruirea depusă în acest sens.

Să privim spre societatea comunistă. Aceasta îşi educa viitorul printr-o medotă mecanicistă. Copii petreceau cît mai puţin timp în familie. Influenţa părinţilor sau a valorilor familiale erau strîmtorate în dauna educaţiei publice. Grădiniţele luau copii de la vîrste fragede.  Din şcoli începea îndobitocirea feroce: octombrei, decembrei, piorieri, organizaţie de consomolişti, etc. Reuşita acestui sistem ateu era bazată pe îndepărtarea copiilor de părinţi şi includerea copiilor în sistemul de învăţămînt ideologizat, unde totul trebuia să fie acceptat. Scopul pe care şi l-a pus sistemul comunist prin educaţie a fost crearea omului docil, supus, lispit de valori, o simplă unealtă de producţie. Nivelul de pregătire spirituală al acestor „ucenici” era ignorat total, punîndu-se în schimb, accent pe materialism mecanicist şi ateism ştiinţific. Roadele acestui sistem au fost la fel de amare ca şi sistemul însuşi. Înafară de înalta specializare a unor tehnicieni, marea masă a celor educaţi în sistemul comunist erau copia fidelă a ideologiei, oameni care nu erau în stare să-şi conştientizeze rostul lor, darămite să îşi asume anumite calităţi de erou.

Sistemul democratic, oricît de uimitor nu ar părea pentru unii, nu diferă cu mult de cel comunist. Ca şi ateismul ştiinţific, societăţile cu „democraţii tradiţionale” se axează pe următorii piloni distructibili:

• Restrîngerea influenţei părinţilor asupra copiilor, distrugerea familiei.
• Ştergerea memoriei istorice şi umilirea înaintaşilor în faţa copiilor.
• Anihilarea sistemului de valori predecesor sistemului.
• Încercarea creării unei societăţi egalitariste, multiculturaliste şi cosmopolite.