Valeriu Gafencu despre comunitatea creștină

Gîndul unei comunități creștine l-a urmărit pe Valeriu în ultima perioadă a vieții. Așa cum am văzut, conștiința păcatului și lucrarea de pocăință nu l-au făcut să se cufunde ursuz în sine, uitînd de ceilalți, ci, prin harul care s-a sălășluit în suflet, a ajuns la o concepție creștină integrală, capabilă să înțeleagă foarte nuanțat rostul creștinismului în lumea de azi.

Astfel, a încercat să definească cu ajutorul unor principii temeiurile și năzuințele unei comunități spirituale după modelul Tîrgu-Ocna. Scrise după eliberare de părintele Voicescu pe o carte confiscată cu ocazia arestării din 1959, aceste principii au ajuns prin grija Securității, pînă la noi. Ele exprimă sintetic gîndirea lui Valeriu, fiind temelii nemincinoase atît ale urcușului duhovnicesc personal, dar, mai ales, ale oricărei împreună lucrări spirituale.

A fi elită creștină

A fi elită creștină însemnează ca din dragoste pentru Dumnezeu să ucizi tot răul din tine și să urăști tot răul în afară de tine, iar din dragoste pentru oameni să porți crucea lui Hristos zi de zi și să îți pui viața pentru mîntuirea lumii.

A fi elită creștină însemnează a cîrmui corabia lumii spre Hristos, urmîndu-i lui. Lumea văzînd exemplul acestei vieți, să consimtă a-I urma lui Hristos.

Prin elita harică lumea se împacă cu Dumnezeu și își găsește pacea și rezolvarea fericită a tuturor problemelor care o frămîntă. Elita harică se impune prin exemplul bun în trăire și prin consimțirea poporului. Exemplul rău în trăire o scoate și din starea harică și din consimțirea poporului.

Năzuim spre Înviere

Vrem să aducem neamul la Biserică pentru a ne împăca cu Dumnezeu.

Vrem să creăm o școală de educație și cultură creștină pentru desăvîrșirea omului, care să adune toate energiile creatoare omenești.

Vrem să formăm omul nou, născut din nou din Dumenezeu și din strădania lui personală.

Vrem să înfăptuim împărăția lui Dumnezeu pe pămînt cu ajutorul Duhului Sfînt, luptînd împotriva forțelor satanice.

Vrem să trăim într-o comunitate creștină care să dea unitate în diversitatea formelor vieții și care să smulgă pe om din suferința morală și fizică. Prin omul nou vrem să dăm expresie creștină, prin conținut și formă, tuturor problemelor omenești din toate timpurile.

Sclavul de ieri şi sclavul de azi

  Ar fi greşit să credem că sclavagismul nu mai există. Poate că forma sa exterioară a fost schimbată, dar în esenţă încă trăim vremuri de cruntă sclavie.

Pînă la aprobarea primelor legi cu privire la libertatea oamenilor (secolele XVII-XVIII) a existat sclavia fizică, directă. Ea s-a manifestat prin exploatarea fizică forţată a muncii anumitor categorii de populaţie: prizonieri de război, clase lipsite de drepturi, infractori, etc. Ei erau conştienţi de faptul că sunt robi şi se resemnau cu gîndul că toată viaţa lor vor munci pentru bunăstarea celor care îi asupresc. Ei erau strict supravegheaţi şi orice încercare de rezistenţă sau evadare era crunt pedepsită.

Un aspect important al acelui tip de sclavagism l-a constituit faptul că el era direct: sclavul era conştient de realitatea în care se afla. Acest lucru influenţa randamentul muncii efectuate de un astfel de sclav, care era nemijlocit mai mic.

Contrar celor învăţate în şcoală, modernizarea, sau umanismul declaraţiilor universale privind drepturile omului n-au pus capăt nici pe departe sclaviei. Chiar la nivel direct, în SUA a existat exploatare a muncii negrilor pînă în 1865…

Modernizarea, pe de o parte, a pus capăt exploatării directe, dar pe de altă parte, a dat frîu unei alte exploatări: celei ascunse, perfide.

Defectele democraţiei după V. Volkoff (III)

XI. Pentru că este însărcinată cu totalitarismul.

Conform „modei”, democraţia se opune totalitarismului. Dar, să nu uităm că majoritatea regimurilor dictatoriale s-au impus la timpul lor ca fiind cît se poate de democratice: Rusia Sovietică, Germania nazistă, Republica Franceză, statul „român” modern, etc.

Este destul de simplu: atunci cînd nu mai este un mod de desemnare a guvernanţilor, democraţia tinde spre absolut, iar acest lucru a caraterizat democraţia încă de la apariţia ei.

Asta cu atît mai mult în cazul în care drepturile omului devin o adevărată armă de luptă a „marilor democraţii. Edmund Burke, contemporan al revoluţiei franceze din 1789 scria profetic: „Ce instrument eficace al despotismului se va găsi în acest uriaş depozit de arme ofensive: drepturile omului.”

XII. Pentru că se bazează pe vertijul numărului.

În materie de alegători, democraţia nu face diferenţă între noţiunile „cantitate” şi „calitate”. Pentru ea contează doar cantitatea, în timp ce calitatea este neglijată. Este necesar de a cita, în această ordine de idei, din „Criza lumii moderne” de Rene Guenon: „Însuşi fondul ideii democratice este că un individ are exact aceeaşi valoare ca şi altul, deoarece sunt egali numeric, cu toate că ei nu pot fi niciodată egali decît numeric.”

Poţi lua în calcul opinia cantităţii atunci cînd cei care se pronunţă sunt cu toţii specialişti. Dar atunci cînd calitatea diferă, cantitatea este un aspect înşelător. Am putea spune că „eroarea nu devine adevăr înmulţindu-se” (M. Gandhi).