Operaţiunea „Sud”

La 6 iulie 1949 a avut loc cel de-al doilea val de deportări din Basarabia. După cele două războaie şi foametea din anii 1946-1947, deportarea din vara acelui an a avut cele mai tragice consecinţe asupra populaţiei băştinaşe. Urmează un şir de date statistice şi informaţii oficiale referitor la operaţiunea de deportare, care în actele oficiale a purtat denumirea conspirativă „Sud”.

Decizii oficiale:

La nivel oficial, decizia deportării a fost luată de Consiliul de Miniştri al RSSM la 28 iunie 1949, şi a purtat denumirea  „Cu privire la deportarea din RSS Moldovenească a familiilor de chiaburi, a foştilor moşieri şi a marilor comercianţi”.

Anterior, la 6 aprilie acelaşi an, Consiliul de Miniştri al URSS a luat o hotărîre prin care decidea: „… deportarea din RSS Moldovenească a familiilor de chiaburi, foşti moşieri, mari comercianţi şi a complicilor ocupaţiei fasciste…” în număr de 11.280 de familii, în total 40.850 de oameni.

Hotărîrea de guvern din 28 iunie 1949 avea cinci puncte:

1. Confirmarea listelor de „chiburi, foşti moşieri şi a marilor comercianţi” ce trebuiau deportaţi (conform listelor provizorii, 11. 342 de familii urmau a fi deportate).

2. Transmiterea listelor respective Ministerului Securităţii de Stat al RSSM, pentru a fi verificate datele. În caz că pe liste, figurau şi familii ai căror membri erau decoraţi cu medalii de stat ale URSS, sau şi-au satisfăcut serviciul militar în Armata Roşie, ele urmau a fi excluse din liste. Celelalte, urmau au fi deportate pe viaţă în regiuni îndepărtate ale URSS.

3. În punctul 3 se specifica că deportaţii aveau permisiunea de-aşi lua cu ei bunuri, după cum urmează: „valori, bani, îmbrăcăminte, încălţăminte, veselă şi alte obiecte casnice, inventar agricol, meşteşugăresc şi casnic, precum şi o rezervă de produse alimentare în volum total de 1500 kg. de fiecare familie”.

4. Încredinţarea operaţiunii de ridicare a deportaţilor Ministerului Securităţii de Stat al RSSM.

5. Se propunea adoptarea unei hotărîri suplimentare, care ar fi stabilit ordinea de conficare şi folosire a averii deportaţilor. Citește în continuare

Anunțuri

O cruce purtată cu demnitate

Eudochia Cătănoi – locuieşte în satul Ruseştii Noi, Ialoveni. Are în spate o viaţă de om: 94 de ani presăraţi cu greutăţi şi lipsuri. În iulie 1949, la 32 de ani, este deportată alături de fiii ei, cu toate că era însărcinată. A îndurat 7 ani de Siberie alături de moldoveni, lituanieni sau balcari. Atitudinea ostilă nu a încetat nici după întoarcerea acasă din 1956. Cu toate acestea, încetul cu încetul, a reuşit să iasă cu bine din toate. A ridicat o nouă casă, a educat şi aranjat 4 fii, fiind un exemplu pentru noi, urmaşii. Povestea vieţii ei uimeşte prin tragism, dar impresionează prin demnitate şi atitudine vrednică de un creştin.

Cine nu are bătrîni – să-şi cumpere”, spune o zicală din bătrîni. Pe lîngă rolul imens pe care îl au în trasmiterea şi păstrarea valorilor identitare, bătrînii noştri mai au ceva de spus – povestea vieţii lor. În afară de aspectul general, care ni-i arată gîrboviţi de vremi, fiecare are ceva aparte. În cele mai multe cazuri, putem afla lucruri interesante şi uimitoare discutînd cu ei.

Trebuie să costatăm de la bun început că, bătrînii de azi, majoritatea trecuţi în tinereţe prin vitregii ale sorţii (război, foame sau deportări) au încă multe de spus. Iar de cele mai multe ori, povestea vieţii lor poate servi ca scenariu pentru un film documentar sau artistic.

Este şi cazul Eudochiei Cătănoi, din satul Ruseştii Noi, Ialoveni. Fiind născută în îndepărtatul 1917, bătrîna a trăit şi suferit atîtea, cît „pentru trei vieţi de om”, după cum spune dînsa. A trecut prin război, foamete şi deportări, avînd de îndurat multe şi după „reabilitarea” din 1956. Toate acestea însă, în ciuda faptului că i-au provocat o mulţime de dureri sau lipsuri materiale, i-a adus un beneficiu sufletesc: a conştientizat că suferă aici, pe pămînt, pentru păcatele sale, „iar nu pe lumea ceea”.

La cei 94 de ani, îşi taie lemne, se îngrijeşte aproape singură şi chiar îşi curăţă singură via de lîngă casă. Impresionaţi fiind de demnitatea şi înţelepciunea cu care priveşte lucrurile, am hotărît să-i luăm un interviu.

– Care era situaţia familiei d-stră pînă la deportarea din 1949, şi care era cauza deportării?

– Pînă la venirea sovieticilor, casa noastră era pe locul unde se află acum Şcoala primară din sat. Aveam acolo o gospodărie nu dintre cele mai bogate, dar era îngrijită. Am avut noroc de un bărbat harnic, cu care mă îndemînam la lucru. Nu eram noi mari chiaburi, aşa cum ne spuneau acei care ne-au ridicat. O duceam puţin mai bine pentru că eram muncitori, dar de la asta şi pînă la „asupritor al poporului” mai era încă mult.

– Ştim că în majoritatea cazurilor „ridicarea” a avut loc în toiul nopţii. Aşa a fost şi în cazul familiei d-stră? Citește în continuare

Victime ale deportărilor

Un caz local al represiunilor staliniste în anii 1940-1941 este cazul lui Anton Ursu, originar din satul Ruseştii Noi, Ialoveni. Se trăgea dintr-o familie de gospodari din localitate, şi a beneficiat de studii superioare la Chişinău. A fost frate vitreg cu Mitropolitul Gurie Grosul al Basarabiei. Acesta din urmă, născut în 1879 în satul Dănceni, pe atunci judeţul Chişinău s-a strămutat cu traiul în comuna Ruseştii Noi, unde Sofia, mama lui Gurie Grosul şi-a găsit alt soţ, fiindcă predecesorul murise.

       În anul 1901 se naşte Anton, fiul lui Gheorghe şi al Sofiei Ursu. Fiind frate vitreg cu Mitropolitul Gurie, a ales şi el o profesie religioasă. Citește în continuare