Planurile iudaismului faţă de pămîntul şi neamul românesc

Este unul dintre cele mai cutremurătoare fragmente din cartea „Pentru legionari”, scrisă de Căpitan. Ideile păstrează amprenta vremii, şi prin urmare, unora le-a putea părea învechite.

Dar, haideţi să citim aceste fraze din afara cenzurii corectitudinii politice. În final veţi observa că atît în perioada interbelică, dar mai ales în cea post-comunistă, poporul român a fost supus acestui gen de etnocid.
De altfel, cine au ocupat bogăţiile ţării, şi au creat vrajbă prin presă şi partide, dacă nu jidanii? Cine, dacă nu jidovii ne-au otrăvit prin rachiu, ne-au îndemnat la defrîu şi ni l-au scos pe Dumnezeu din suflete?…

„Deci, încã odatã: nu ne aflãm în fata unor bieti indivizi veniti la întâmplare, de capul lor, dupã adãpost aici la noi. Ne aflãm în fata unui stat iudaic, a unei armate care vine la noi cu planuri de cucerire.  Miscãrile de populatie jidãnesti sunt împinse spre România dupã un plan bine stabilit.

Probabil, marele stat iudaic urmãreste crearea unei noi Palestine, pe o portiune de pãmânt care pleacã de la Marea Balticã, cuprinde o parte din Polonia si din Cehoslovacia, jumãtate din România pânã la Marea Neagrã, de unde uşor ar putea avea legãturã pe apã cu cealaltã Pale stinã.

Cine este naivul care sã creadã cã mişcãrile de populatie ale maselor jidãnesti se fac la voia întâmplãrii? Ei vin cu un plan, dar nu au curajul armelor, al înfruntãrii riscului, al sângelui vãrsat, ca mãcar acestea sã le creeze o bazã de drept pe acest pãmânt.

*

Pînă unde poate să ajungă ura jidovilor faţă de creştini…

Motto: „Antisemit nu a fost Hristos, ci Iuda, Ana, Caiafa si poporul care a cerut rastignirea. Antisemiti nu sunt crestinii, ci evreii care lupta impotriva evidentei, căci ei stiu bine ca Hristos este Dumnezeu, dar prin Talmud si Cabala au rastalmacit învatatura revelata a Vechiului Testament. Ei se închina fie vitelului de aur impotriva Dumnezeului lui Moise, fie lui satana impotriva adevarului lui Hristos. Poporul evreu L-a dat pe Hristos, dar e incapabil sa-L urmeze, căci el însusi se considera Hristos – iata culmea demonismului la care a ajuns!”

(Cartea „Întoarcearea la Hristos”, Ioan Ianolide)

Institutul „Ellie Wiesel” din România cere primăriei Tîrgu Ocna să retragă titlul de cetăţean de onoare al oraşului adordat post mortem lui Valeriu Gafencu. Asta sub pretextul că sfîntul ar fi fost membru al unei organizaţii antisemite, fapt pentru care a fost condamnat de statul român de două ori.

Titlul de cetăţean de onoare al oraşului Tîrgu Ocna i-a fost acordat lui Valeriu Gafencu la data de 10 februarie 2009, de către Consiliul local al oraşului sus-numit. Faptul a avut loc în ajunul împlinirii a 57 de ani de la trecerea la cele veşnice a Sfîntului Închisorilor, la iniţiativa Federaţiei Asociaţiilor Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti şi a asociaţiei „Prezent!”.

Nu vom pierde timpul prin a răspunde cu aceeaşi monedă acţiunii lipsită de simţ omenesc şi demnitate a grupului de evrei (acţiune tipică rasei din care dînşii fac parte). Ne vom opri doar la a aduce în evidenţă unele aspecte legate de acest subiect. Suntem siguri că cititorii sinceri şi neintenţionaţi vor pătrunde în esenţa lucrurilor, şi-şi vor da seama în final de lipsa de adevăr şi bun simţ a cererii înaintate de reprezentanţii Institutului „Elie Wiesel”. Aşadar:

– organizaţia din care a făcut parte Valeriu Gafencu nu a fost condamnată de tribunalul de la Nurnberg ca fiind fascistă, antisemită, sau că ar fi comis crime de război.

Rostul luptei noastre

1. Cine suntem noi?

Noi, oamenii am fost creaţi de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa, pentru a ne bucura împreună cu el de frumuseţea Creaţiei. Însă, odată cu căderea în păcat, protopărinţii noştri au fost izgoniţi din grădina Domnului, pentru a trăi mai departe de acest pămînt, neprietenos.

De peste şapte milenii neamul omenesc trăieşte cu un singur rost: îndumnezeirea. Acest lucru, presupune lepădarea hainei păcatului strămoşesc şi căpătarea vieţii veşnice, prin desăvîrşire. Altfel spus, de la Adam încoace, rostul existenţei omului pe pămînt a fost întoarcerea sa în grădina Domnului, locul firesc al existenţei sale.

Condiţiile istorice şi naturale în care a avut şi are loc această grea epopee a omului pe pămînt a condus la răspîndirea sa pe întreg pămîntul. Totodată, a avut loc şi împărţirea omenirii în macro-comunităţi. Acestea, la rîndul lor, se deosebesc prin aşezarea geografică, prin ansamblul de tradiţii pe care le urmează sau prin modul de a reacţiona în diferite situaţii.

Dar, cel mai important criteriu de diviziune a civilizaţiilor este trăirea spirituală pe care o cultivă fiecare dintre ele. Credinţa este factorul principal de separare al civilizaţiilor. Altfel spus, ele diferă în dependenţă de răspunsul pe care îl dau întrebării: „Care este rostul omului pe pămînt?”.

Unele macro-comunităţi de oameni cred că rostul omului pe pămînt este despătimirea, chiar pînă la excluderea sentimentelor umane (budismul). Altele văd o legătură strînsă în oamenii vii şi cei morţi, ale căror duhuri sunt prezente în diferite obiecte sau fiinţe (africanii). Civilizaţia islamică vede rostul omului în repectarea legilor Coranului şi fie convertirea la islam a cît mai multor oameni, fie subjugarea lor, fie trecerea sabiei prin dînşii. Iar dacă au moarte de martir, îi aşteaptă o bucurie şi mai mare: 72 de femei pe lumea cealaltă…

Radu Gyr în citate

„Era creştin desăvîrşit. A intrat în puşcărie cu fruntea sus şi a ieşit din puşcărie cu fruntea sus.” (Pr. Dimitrie Bejan)

Din mulţimea celor ce eu pătimit în temniţe, figura lui Radu Gyr se remarcă prin tragism şi verticalitate. Lupta continuă pe care a dus-o autorul poeziei „Sfintă tinereţe legionară” a lăsat frumoase amintiri celor alături de care a îndurat multe chinuri pentru dreapta credinţă.

Vă propun spre citire mai multe citate despre Radu Gyr, culese din scrierile colegilor săi de temniţă, pentru a ne face macăr o simplă închipuire despre vitejii din trecutul neîndepărtat al neamului nostru – tragic şi măreţ în acelaşi timp.

„În aceste momente de înălţare spirituală şi de trăire adîncă a fiinţei noastre, de undeva, dintr-o celulă, Radu Gyr singur colinda şi el cu noi. La fel, înfipt cu mîinile în zăbrele, trăia din farmecul colindului. Era creaţia lui. El spunea că nu mai este al lui, ci al neamului nostru românesc. A cunoscut în aceste clipe cele mai copleşitoare sentimente de mulţumire şi de omagiu adus celui mai mare poet care a cîntat durerile celor din închisoare. Este poetul pătimirii noastre, a neamului românesc. Nu cred că a fost vreun scriitor care să cunoască o mai mare satisfacţie şi mulţumire sufletească şi un adînc respect pentru opera lui, ca Radu Gyr. Am avut fericirea să stau cu el mult timp. Simt şi azi cum, strîngîndu-mă la pieptul lui, cu căldura sufletească de părinte, mă copleşea, mă fascina. El era patriarhul nostru şi comandantul nostru, al Aiudului întreg. Din gura lui am cules laude şi îndemn la rezistenţă. Îl păstrez în minte şi-n suflet pînă la moarte. „(Anastasie Brezescu,  „Lacrimi şi sînge”).

„Din cauza creaţiei lui poetice legionare,a suferit mult, sub toate regimurile. A fost unul dintre cei mai persecutaţi oameni din România. Şi putea şi el să se retragă comod din luptă şi să pactizeze cu inamicul, căutîndu-şi refugiul în cine ştie ce legaţie din străinătate. Niciodată n-a căutat nici cel puţin să se salveze peste hotare. Îl lega familia, îl lega pămîntul ţării, îl lega destinul lui tragic. Era un om de rară puritate sufletească şi de o rară modestie. Era urmărit pentru crima de a fi fost un mare poet – poate cel mai mare între cele două războaie – şi de-aşi fi pus talentul în slujba idealului naţional. Ultima sa poezie, „Piramida”, scrisă doar cu cîteva zile înainte de moarte, arcuită în viziune îi confirmă convingerea.” (Constantin Bucescu, „Permanenţe”).

„Este adevărat că la Aiud s-a aplicat, de regulă, regimul de iad. Numai din această realitate s-au putut naşte versurile lui Radu Gyr:

Sf. Siluan Athonitul – Despre Har

O, Duhule Sfînt, drag eşti tu sufletului. Nu e cu putinţă să te descriu, dar sufletul cunoaşte venirea Ta, şi Tu dai pace minţii şi dulceaţă inimii. „Învăţaţi de la Mine, că sunt blînd şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”. Aceasta o spune Domnul despre Duhul Sfînt, căci numai în Duhul Sfînt îşi găseşte sufletul odihna desăvîrşită.

Fericiţi suntem noi, creştinii ortodocşi, pentru că mult ne iubeşte Domnul şi ne dă Harul Duhului Sfînt şi în Duhul Sfînt ne dă să vedem Slava lui. Dar ca să păstrăm Harul, trebuie să iubim pe vrăjmaşi şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate întristările (…)

Domnul iubeşte sufletul fericit care păzeşte curăţia sufletească şi trupească şi-i dă Harul Duhului Sfînt. Şi acest Har leagă sufletul să iubească pe Dumnezeu atît, încît din pricina dulceţii Duhului Sfînt el nu se mai poate rupe de Dumnezeu şi nesăturat năzuieşte spre El.

Cunosc un om pe care Domnul cel milostiv l-a cercetat cu Harul Său şi dacă l-ar fi întrebat pe el: „Vrei să-şi dau un Har mai mare?”, sufletul care e neputincios în trup ar fi spus: „Doamne, Tu vezi că dacă e mai mare nu-L sufăr şi mor…” Omul nu poate să poarte plinătatea Harului (…)

În fiecare zi hrănim trupul nostru şi respirăm aer ca el să trăiască. Dar pentru suflet avem nevoie de Domnul şi de Harul Duhului Sfînt, fără de care sufletul moare. Aşa cum soarele încălzeşte şi învie florile cîmpului, şi ele se întorc spre el, aşa şi sufletul care iubeşte pe Domnul este atras spre el şi-şi găseşte fericirea în El şi în marea lui bucurie vrea ca în toţi oamenii să fie în aceeaşi fericire (…)

Părintele Ilie Imbrescu (1909-1949)

Părintele Ilie Imbrescu s-a născut pe 26 aprilie 1909 în satul Dalboşet, Caraş-Severin. A fost preot la Balcic şi Bucureşti. Pentru prima dată a fost arestat în Săptămîna Patimilor în anul 1938 şi dus în lagărul de la Miercurea-Ciuc. Ajunge şi în lagărul de la Sadaclia, format special pentru preoţii legionari deţinuţi, închişi de regele Carol al II-lea, în complicitate cu patriarhul Miron Cristea.

În acel lagăr, a îndurat alături de fraţii de suferinţă, cumplite suferinţe: foamete sufletească şi trupească, santinelele urlînd toată noaptea, din cinci în cinci minute, anume ca să nu poată dormi deţinuţii. „Numai în iad ar putea fi ceva mai rău decît acolo”, îşi amintea părintele mai tîrziu.

Este eliberat la 20 decembrie 1938, doar după ce a semnat un act impus de lepădare de legămîntul legionar.

Este din nou arestat în septembrie 1939, ca armare a uciderii lui Armand Călinescu. În anul 1940, publică volumul „Biserica şi Mişcarea Legionară”.

Este rearestat în martie 1948, şi condamnat în luma iulie a aceluiaşi an la 10 ani de temniţă grea şi 15 ani de muncă silnică. Cei care l-au cunoscut spun că a dus o viaţă de sfinţenie şi a murit ca un martir. În anul 1949, pe 19 noiembrie, moare la Aiud.

Mai jos reproducem cîteva fragmente din cartea sa „Biserica şi Mişcarea Legionară”:

„În acest punct, deci, se întîlnesc şi se contopesc, în una şi aceeaşi Chemare sfîntă, rosturile pe care le au de îndeplinit: Preotul, în slujba Bisericii şi pentru binecuvîntarea Neamului – Legionarul, în slujba Neamului şi pentru binecuvîntarea Bisericii. Orice preot adevărat, va fi, prin firea lucrurilor, şi legionar, aşa cum orice legionar, tot prin firea lucrurilor, va fi cel mai bun fiu al Bisericii. Că la noi, azi, mulţi slujitori ai Bisericii sunt cu totul altceva decît ceea ce trebuie să fie, este o dovadă mai mult că Mişcarea Legionară a fost rînduită tocmai la timp ca să fie gata a da din Neamul nostru şi Bisericii caracterele cele mai tari, pe care să fie altoit şi Darul Preoţiei fără batjocură…

3. Epoca de tranziție spre o Nouă Romă (330-630)

Deși sunt mai multe păreri privitor la data constituirii Imperiului Bizantin, majoritatea istoricilor consideră că data de 11 mai 330, atunci cînd a fost inaugurat oficial Constantinopolul, reprezintă începutul istoriei bizantine.

Perioada anilor 330-630 reprezintă etapa de tranziție spre o Nouă Romă. Ca aspecte principale ale epocii putem enumera: decărea Romei și afirmarea Constantinopolului, trecerea de la păgînism la creștinism, mutarea centrului de greutate al economiei din Peninsula Italică spre estul mediteranei, etc.

Alte date pentru începerea istorirei Bizantine ar fi:

– împărțirea definitivă a Imperiului sub Teodosie I în anul 395.

–  domnia lui Iustinian I (527-565).

– guvernarea lui Heracliu (610-641).

1. Dezvoltarea economică.

Înființarea și dezvoltarea rapidă a orașului de pe malul Bosforului a avut loc datorită următorilor factori:

– așezarea importantă din punct de vedere strategic (care a adus beneficii economice, politice și militare).

– decăderea politică a Romei și instabilitatea din Vestul Europei.

Manipularea ideologică ca formă de subjugare

Cei mai mulţi dintre intelectualii patrioţi din Basarabia consideră că cauza degradării noastre identitare este influenţa ideologică a forţei din răsărit.

Într-o oarecare măsură, ei sunt îndreptăţiţi, fiindcă în cei peste 70 de ani de influenţă directă, puterea din răsărit a contribuit enorm la degradarea identităţii românilor basarabeni.

Nu trebuie să uităm, însă, de o altă forţă ideologică care se manifestă la fel de nociv în raport cu poporul nostru. Aceasta este ideologia euro-americană. În doar 20 de ani de infuenţă nefastă, aceasta a cauzat cel puţin tot atîtea pierderi identităţii noastre ca şi comunismul sovietic.

Modul în care aceasta acţionează este practic nesesizabil, mai ales pentru ochii amorţiţi ai oamenilor de rînd.

Cunoaştem că cele două civilizaţii europene antagonice, cea Ortodoxă şi cea occidentală, se deosebesc în primul rînd prin scopul existenţial pe care-l propun. 

Proorocia Sf. Varlaam al Moldovei

Pe un blog ortodox, am dat întîmplător de proorocia Sfîntului Varlaam al Moldovei. Documentul se referă la „vremurile din urmă şi la căderea creştinească a Moldovei”, fiind găsit de  călătorul arab creştin Paul de Alep într-un sipet al lui Duma Negru, în secolul XVII.

Recunosc că pînă recent, eram sceptic privitor la profeţiile făcute oameni. După citirea documentului, lucrurile s-au schimbat puţin.

Proorocia sfîntului la o citire atentă, pare  a fi o istorie fidelă a Moldovei actuale. În afară de unele mici neclarităţi, ceea ce a prezis sfîntul Varlaam deja s-a împlinit sau se împlineşte.

Veţi găsi aici întregul document.  Deşi majoritatea celor care vor citi se vor convinge de înfăptuirea celor prezise, totuşi voi încerca să „traduc” şi pentru cei care mai au îndoieli:

1. După sfîrşirea epocii fanariote (1821) la conducerea Moldovei au ajuns doar „oameni nevrednici”, fiindu-ne cu greu a găsi macăr un domnitor sau şef de stat care să poarte cu vrednicie misiunea pe care o avea.

2. „Amestecurile de credinţă drept-măritoare, cu cele papistăşeşti şi păgâneşti” au început încă după revoluţia din 1848. Punctul culminant este atins de participarea Bisercii Ortodoxe Române la Consiliul Mondial al Bisericilor, unde s-a recunoscut oficial „egalitatea” dintre Biserica Ortodoxă şi erezia catolică.

3. Epoca de după vieţuirea Sfîntului Varlaam abundă în comploturi şi scene sîngeroase la tronul Moldovei. Acest lucru continuă şi pînă azi, „tăierea de fraţi pentru ranguri” fiind schimbată cu lupta electorală.

4. Ruperea estului Moldovei în 1812, 1940 sau 1992 de către „puterea de la răsărit”  nu face altceva decît să împlinească proorocirea Sfîntului Mitropolit.

Totuşi, ce este extremismul?

Unul dintre termenii tot mai des utilizaţi în ultimul timp în societate este cel de „extremism”.  Cu toate că acest termen este utilizat destul de frecvent de presă, de către politicieni sau simpli cetăţeni, nu există o definiţie unanim acceptată a sa.

Dar, în încercarea de defini ce este, de fapt, extremismul, trebuie să ţinem cont de o realitate: în societatea noastră se confruntă două mari sisteme de valori: tradiţionalismul şi modernismul. Mai mult ca sigur, confruntarea dintre două civilizaţii incompatibile, precum este confruntarea dintre Ortodoxie şi Apus, impune automat fiecărui fenomen din societate două definiţii. O definiţie corespunde unui sistem de valori, iar a doua definiţie – sistemuli de valori opus.

Astfel, termenul de extremism, la fel ca alţi termeni precum „bine”, „dragoste” sau „perfecţiune”, nu poate avea o definiţie generală. În cazul nostru, al societăţii dintre Prut şi Nistru, avem două definiţii pentru termenul respectiv, lucru cauzat, după cam am mai specificat de ciocnirea a două sisteme de valori, diferite prin esenţă.

Să începem cu duşmanii. Conceputul apusean oferă termenului „etremism” următoarea definiţie:

„EXTREMÍSM s. n. Atitudine, doctrină a unor curente politice care, pe baza unor opinii, idei, păreri exagerate, unilaterale, extreme, urmăresc prin măsuri violente sau radicale să impună programul lor. – Din fr. extrémisme.”  (sursa: DEX98).

Observăm că definiţia oficială se rezumă doar la aspectul politic. Într-adevăr, acest termen este de esenţă politică, apărînd în epoca modernă. El reprezintă o armă ideologică foarte distructivă, folosită de promotorii democraţiei cu scopul de a-şi crea duşmani.