„Gînduri după eliberare” de Ioan Ianolide

„Nu jelim trecutul de dragul trecutului, ci din cauza golului şi nimicului care ne înghite.”

„Nimeni” – astfel se simţea fostul deţinut Ioan Ianolide după eliberarea din temniţă, în 1964. Un regim de detenţie a fost schimbat cu un altul – mai uman, dar totuşi sever şi sfîşietor prin absurditatea  „noii ordini” din România postbelică.

Undeva, pe la pagina 330 a cărţii „Întoarcerea la Hristos”, autorul ne oferă o reflecţie clară asupra stării spirituale şi sociale din acei ani. Este o viziune creştină, obiectivă, echilibrată. Spre final, sunt descrişi supravieţuitorii din închisorile comuniste din România şi felul în care erau trataţi de societate – prigoniţi de unii şi uitaţi de alţii. Vă invit să o citiţi.

„Trăim astăzi într-o lume plămădită rău şi dospită acru. Teama pluteşte peste suflete, în aer, în natură, pînă în soare. Nu mai există dragoste şi respect între oameni. Nu mai sunt sentimente, nu mai este nobleţe, a dispărut generozitatea. Oameniii suferă fără Dumnezeu şi-L caută, dar sunt luate măsuri severe ca să nu-L afle, căci comuniştii (democraţii de azi – n.a.) nu sunt dispuşi să împartă puterea cu el. 

Un popor civilizat, bogat, conştient de drepturile sale este un pericol. Un om cu credinţă, cu idei, cu idealuri este duşman din principiu. Idealul lor este un popor amorf, încovoiat, care să nu gîndească şi – Doamne fereşte! – să nu ajungă să acţioneze. Legea societăţii este dependenţa, căci poporul care aşteaptă cu mîna întînsă mila stăpînului poate fi strunit fără dificultăţi. 

„Mărturisiri din mlaştina disperării” (II)

16. Piteşti. În aprilie 1949, deţinuţii studenţi de la Suceava au fost transportaţi cu trenul la închisoarea din Piteşti. Drumul de la staţia de tren pînă la temniţă l-au făcut pe jos, în privirile speriate ale trecătorilor. Ajunşi acolo, chiar au fost lăsaţi să se aşeze pe iarba din curte, să se odihnească. Aceasta lăsa impresia unor condiţii mai bune, impresie care a fost curmată ulterior.

17. Celula 18. În noua temniţă, studenţii, în mare parte legionari, au fost cazaţi în echipe diferite. Pentru început, regimul de detenţie a fost blînd, fără bătăi şi torturi. Prin aceasta se urmărea schimbul de informaţii dintre deţinuţi, ca aceştia să le spună altora despre cele nedeclarate la anchete. Ulterior, aceste informaţii au fost de folos pentru anchetatori. A stat într-o cameră cu Constantin Oprişan timp de 11 luni, timp în care a descoperit calităţile rare cu care era înzestrat acesta din urmă. Într-una din zile, la un interogatoriu, un securist i-a spus răspicat: „De beton armat să fiţi, că tot o să vă muiem!”

18. 10 decembrie 1949. Anume în această dată începe reeducarea la Piteşti. Aceasta a început prin bătăi cumplite, cu ciomege şi bite, administrate de Turcanu şi cei cîţiva reeducaţi din jurul său. Cel mai crunt au fost bătuţi şefii legionari.

19. Demascarea. Concomitent, a început şi procesul de demascare. Prin ea se urmărea ca deţinuţii, mai ales legionarii, să declare tot ce ţineau ascuns, să se lepede de Hristos şi Legiune, să fie lipsiţi de conştiinţă. În acest sens au fost utilizate bătaia, înfometarea, însetarea, chinuirea fizică prin impunerea poziţiei fixe, etc. Iarăşi, cei vizaţi direct în demascare au fost legionarii. În camera 2-parter a avut loc prima cădere a lui D. Bordeianu, apoi primele remuşcări. Desigur, trebuie să înţelegem situaţia acestor deţinuţi, înainte de a-i acuza de lepădare. 

Valeriu Gafencu. 90 de ani de la naştere

„Bucură-te, că pămîntul Basarabiei se slăveşte prin tine”

Acatistul Noului Mucenic Valeriu

Pe lîngă unirea principatelor din 1859, formarea societăţii „Carpaţii” şi independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti din 1918, ziua de 24 ianuarie mai aduce un eveniment important pentru istoria neamului nostru.

În urmă cu 90 de ani, se năştea la Sîngerei, Valeriu Gafencu. Împrejurimile şi condiţiile timpului nu spuneau multe despre imensa personalitate a celui ce avea să fie numit ulterior „Sfîntul închisorilor”. Tatăl său, Vasile, a fost deputat în Sfatul Ţării, votînd la 27 martie 1918 actul de unire a Basarabiei cu România. Decepţionat de jocurile politice murdare de la acea vreme, Vasile Gafencu s-a retras în localitatea Sîngerei, unde avea să întemeieze şi să conducă o familie după rînduielile creştineşti.

Primul dintre copii, Valeriu s-a remarcat de mic prin blajinitate, sinceritate şi dreapta judecată. Cele trei surori mai mici ale sale,  îşi aduc aminte că de fiecare dată el le trata cu dragoste părintească, stăruindu-se să le îndrume în viaţă.

Între 1932 şi 1940 îşi face studiile secundare la Liceul „Ion Creangă” din Bălţi. Anume în acest răstimp devine simpatizant al Mişcării Legionare. În această „şcoală populară” nu numai că şi-a păstrat calităţile anterioare, ci şi a reuşit să îşi sporească virtuţile de care dispunea, fiind remarcat de cei din jur.

În vara anului 1940 pleacă la studii la Iaşi. Este profund marcat de gestul tatălui său, care după ce îl vede pe Valeriu trecut pe malul drept al Prutului, se întoarce acasă, în Basarabia, cu toate că ştia de represiunile care îl ameninţau în Basarabia de după 28 iunie 1940.