Pînă unde poate să ajungă ura jidovilor faţă de creştini…

sf-valeriu-gafencu-zegheMotto: „Antisemit nu a fost Hristos, ci Iuda, Ana, Caiafa si poporul care a cerut rastignirea. Antisemiti nu sunt crestinii, ci evreii care lupta impotriva evidentei, căci ei stiu bine ca Hristos este Dumnezeu, dar prin Talmud si Cabala au rastalmacit învatatura revelata a Vechiului Testament. Ei se închina fie vitelului de aur impotriva Dumnezeului lui Moise, fie lui satana impotriva adevarului lui Hristos. Poporul evreu L-a dat pe Hristos, dar e incapabil sa-L urmeze, căci el însusi se considera Hristos – iata culmea demonismului la care a ajuns!”

(Cartea „Întoarcearea la Hristos”, Ioan Ianolide)

Institutul „Ellie Wiesel” din România cere primăriei Tîrgu Ocna să retragă titlul de cetăţean de onoare al oraşului adordat post mortem lui Valeriu Gafencu. Asta sub pretextul că sfîntul ar fi fost membru al unei organizaţii antisemite, fapt pentru care a fost condamnat de statul român de două ori.

Titlul de cetăţean de onoare al oraşului Tîrgu Ocna i-a fost acordat lui Valeriu Gafencu la data de 10 februarie 2009, de către Consiliul local al oraşului sus-numit. Faptul a avut loc în ajunul împlinirii a 57 de ani de la trecerea la cele veşnice a Sfîntului Închisorilor, la iniţiativa Federaţiei Asociaţiilor Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti şi a asociaţiei „Prezent!”.

Nu vom pierde timpul prin a răspunde cu aceeaşi monedă acţiunii lipsită de simţ omenesc şi demnitate a grupului de evrei (acţiune tipică rasei din care dînşii fac parte). Ne vom opri doar la a aduce în evidenţă unele aspecte legate de acest subiect. Suntem siguri că cititorii sinceri şi neintenţionaţi vor pătrunde în esenţa lucrurilor, şi-şi vor da seama în final de lipsa de adevăr şi bun simţ a cererii înaintate de reprezentanţii Institutului „Elie Wiesel”. Aşadar:

– organizaţia din care a făcut parte Valeriu Gafencu nu a fost condamnată de tribunalul de la Nurnberg ca fiind fascistă, antisemită, sau că ar fi comis crime de război. Citește în continuare

Anunțuri

Valeriu Gafencu despre comunitatea creștină

Gîndul unei comunități creștine l-a urmărit pe Valeriu în ultima perioadă a vieții. Așa cum am văzut, conștiința păcatului și lucrarea de pocăință nu l-au făcut să se cufunde ursuz în sine, uitînd de ceilalți, ci, prin harul care s-a sălășluit în suflet, a ajuns la o concepție creștină integrală, capabilă să înțeleagă foarte nuanțat rostul creștinismului în lumea de azi.

Astfel, a încercat să definească cu ajutorul unor principii temeiurile și năzuințele unei comunități spirituale după modelul Tîrgu-Ocna. Scrise după eliberare de părintele Voicescu pe o carte confiscată cu ocazia arestării din 1959, aceste principii au ajuns prin grija Securității, pînă la noi. Ele exprimă sintetic gîndirea lui Valeriu, fiind temelii nemincinoase atît ale urcușului duhovnicesc personal, dar, mai ales, ale oricărei împreună lucrări spirituale.

A fi elită creștină

A fi elită creștină însemnează ca din dragoste pentru Dumnezeu să ucizi tot răul din tine și să urăști tot răul în afară de tine, iar din dragoste pentru oameni să porți crucea lui Hristos zi de zi și să îți pui viața pentru mîntuirea lumii.

A fi elită creștină însemnează a cîrmui corabia lumii spre Hristos, urmîndu-i lui. Lumea văzînd exemplul acestei vieți, să consimtă a-I urma lui Hristos.

Prin elita harică lumea se împacă cu Dumnezeu și își găsește pacea și rezolvarea fericită a tuturor problemelor care o frămîntă. Elita harică se impune prin exemplul bun în trăire și prin consimțirea poporului. Exemplul rău în trăire o scoate și din starea harică și din consimțirea poporului.

Năzuim spre Înviere

Vrem să aducem neamul la Biserică pentru a ne împăca cu Dumnezeu.

Vrem să creăm o școală de educație și cultură creștină pentru desăvîrșirea omului, care să adune toate energiile creatoare omenești.

Vrem să formăm omul nou, născut din nou din Dumenezeu și din strădania lui personală.

Vrem să înfăptuim împărăția lui Dumnezeu pe pămînt cu ajutorul Duhului Sfînt, luptînd împotriva forțelor satanice.

Vrem să trăim într-o comunitate creștină care să dea unitate în diversitatea formelor vieții și care să smulgă pe om din suferința morală și fizică. Prin omul nou vrem să dăm expresie creștină, prin conținut și formă, tuturor problemelor omenești din toate timpurile. Citește în continuare

Scrisorile lui Valeriu Gafencu

„Aveam totala convingere că sufăr pentru adevăr.”

(Valeriu Gafencu, martie 1946)


Pe lîngă mărturiile celor care l-au cunoscut direct, scrisorile lui Valeriu Gafencu reprezintă un aspect destul de important al vieţii martirului legionar. Acestea constituie o importantă sursă de informare şi un document istoric util pentru cei care doresc să cunoască mai bine viaţă sfîntului închisorilor.

Din scrisorile care au rămas de la mama şi surorile sale, aflăm că majoritatea acestora au fost scrise între anii 1942-1948, adică în timpul detenţiilor de la Aiud şi Galda de Jos. Posibil că au mai existat şi alte scrisori trimise din temniţă, însă pînă la moment, acestea nu se cunosc, cunoscîndu-se acele scrisori trimise familiei.

Trebuie să recunoaştem de la început, că ceea ce vom găsi în respectivele scrisori este de o imensă încărcătură duhovnicească. Dacă relatările altor deţinuţi despre Valeriu Gafencu vin să ne demonstreze comportamentul şi acţiunile mucenicului, în scrisorile sale noi descoperim trăirea sa spirituală, gîndurile sale.

Observăm că materialul ocupă o parte infimă în tematica scrisorilor sale, spre deosebire de spiritualitate, care este omniprezentă în fiecare frază scrisă de el. Tot ce a scris, se axează pe axa valorică indispensabilă unui român trăitor: credinţă sinceră, lupta cu păcatele, răbdarea, smerenia, familia creştină, dragostea de ţară, trancedentalul, conştientizarea rostului.  Pentru a ne convinge de cele enunţate mai sus, vom aduce cîteva citate din scrisorile sale:

Credinţa sinceră – „În viaţa aceasta credinţa e totul. De aceea, omul fără credinţă e mort. (octombrie 1942).

„Fără Hristos, Dumnezeul nostru, viaţa ar fi o totală zădărnicie, cu un singur scop: de a suferi fără nici o nădejde.” (mai 1943).

„Stau căzut în faţa icoanei, în genunchi, implorând milă, ajutor şi dragoste pentru mine şi pentru toţi ai mei, părinţi, rude, prieteni, binefăcători, vrăjmaşi.”   (februarie 1945).

„Şi fericirea adevărată nu poate fi decât aceea provenită din trăirea lui Hristos.” (octombrie 1945).

„În toate împrejurările roagă-te lui Dumnezeu să se împlinească voia Lui.” (ianuarie 1948).

„Cum poate trăi omul, această fiinţă micuţă, atâta fericire? Viaţa omului e un dar nepreţuit, e o minune şi eu mă străduiesc să devin prunc la suflet. După mii de suferinţe am realizat cea mai frumoasă prietenie din viaţa mea. Vom trăi toată viaţa unul pentru altul, Împărate Ceresc!” (noiembrie 1945).

„Să ne iubim unii pe alţii, să ne ajutăm cât mai mult şi să trăim cu gândul la Dumnezeu. Tot ceea ce facem, s-o facem nu ca pentru oameni, ci ca pentru Hristos. Eu stărui mereu să realizez în mine omul nou, creştinul. Sunt fericit şi tare mulţumit sufleteşte. ” (octombrie 1945). Citește în continuare

Valeriu Gafencu. 90 de ani de la naştere

„Bucură-te, că pămîntul Basarabiei se slăveşte prin tine”

Acatistul Noului Mucenic Valeriu

Pe lîngă unirea principatelor din 1859, formarea societăţii „Carpaţii” şi independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti din 1918, ziua de 24 ianuarie mai aduce un eveniment important pentru istoria neamului nostru.

În urmă cu 90 de ani, se năştea la Sîngerei, Valeriu Gafencu. Împrejurimile şi condiţiile timpului nu spuneau multe despre imensa personalitate a celui ce avea să fie numit ulterior „Sfîntul închisorilor”. Tatăl său, Vasile, a fost deputat în Sfatul Ţării, votînd la 27 martie 1918 actul de unire a Basarabiei cu România. Decepţionat de jocurile politice murdare de la acea vreme, Vasile Gafencu s-a retras în localitatea Sîngerei, unde avea să întemeieze şi să conducă o familie după rînduielile creştineşti.

Primul dintre copii, Valeriu s-a remarcat de mic prin blajinitate, sinceritate şi dreapta judecată. Cele trei surori mai mici ale sale,  îşi aduc aminte că de fiecare dată el le trata cu dragoste părintească, stăruindu-se să le îndrume în viaţă.

Între 1932 şi 1940 îşi face studiile secundare la Liceul „Ion Creangă” din Bălţi. Anume în acest răstimp devine simpatizant al Mişcării Legionare. În această „şcoală populară” nu numai că şi-a păstrat calităţile anterioare, ci şi a reuşit să îşi sporească virtuţile de care dispunea, fiind remarcat de cei din jur.

În vara anului 1940 pleacă la studii la Iaşi. Este profund marcat de gestul tatălui său, care după ce îl vede pe Valeriu trecut pe malul drept al Prutului, se întoarce acasă, în Basarabia, cu toate că ştia de represiunile care îl ameninţau în Basarabia de după 28 iunie 1940.  Citește în continuare

Nu! Neamul nostru nu va plînge, ci se cuminecă prin voi.

„Aţi luminat cu jertfe sfinte

Pămîntul, pînă-n temelii,

Căci arde ţara de morminte

Cum arde cerul de făclii”

Radu Gyr

 

Secolul XX a fost pentru poporul nostru cel mai sîngeros şi plin de durere. Cu toate că în această ultimă sută de ani am trăit şi unele împliniri şi realizări frumoase, prigoanele şi suferinţele îndurate au fost cu mult mai multe.

Mă voi opri la acea prigoană din istoria recentă, pe care o consider a fi cea mai dureroasă – prigoana comunistă, dar, mai ales la primele două decenii de ocupaţie sovietică a României (1944-1964), pentru că anume atunci s-a ajuns la nivelul de maximă distrugere fizică şi morală a elitei acestui popor.

Cei mai mulţi contemporani identifică consecinţele ocupării României de sovietici doar cu unele aspecte ca „limitarea drepturilor cetăţeneşti”, „oprimarea dreptului la opinie”, „impunerea economiei planificate”, sau cu lichidarea fizică a liderilor politici români de la acea vreme, etc. Dar, a mai rămas o consecinţă dureroasă, pe care unii o ignoră deseori (cu ştiinţă sau fără de ştiinţă): prigoana comunistă din temniţe, în toate formele pe care le-a cunoscut: crime, torturi, reeducare, înfometare, chinuri groaznice, etc.

Ba mai mult, cea mai gravă consecinţă a ocupării României de către sovietici a fost anume distrugerea adevăratei elite româneşti a vremii (care a avut loc prin intermediul temniţelor comuniste), fiindcă astfel s-a reuşit timp de două decenii ceea ce otomanii nu au reuşit de secole. Şi abia mai apoi vin şi celelalte consecinţe, enumerate mai sus.

Mulţi s-ar mira de această afirmaţie. Însă, pentru a-şi schimba rapid părerea le va fi destul un singur argument:

un popor poate supravieţui fără drepturi politice, sociale şi libertăţi democratice o grămăzie de ani, însă practic se descompune atunci cînd elita sa este distrusă. Citește în continuare

Suferinţa ca o bucurie

Cine dintre noi ar putea sa spună azi „trăiesc flămînd, trăiesc o bucurie”? Mă tem ca foarte puţini. Ba mai mult, acest lucru ar părea o nebunie pentru un om „civilizat” din ziua de azi. „Cum adică, să fie foamea o bucurie?” s-ar întreba omul materialist din jurul nostru, întrerupt fiind din traiul tihnit şi fără de griji în care îşi duce zilele.

Omul contemporan ar putea spune „Trăiesc în plăceri, trăiesc o bucurie”, sau „Trăiesc în desfrînare, trăiesc o bucurie”, dar niciodată nu ar ajunge la concluzia că şi suferinţa este o bucurie.  Pentru omul raţionalist, utilitarist şi individualist, bucuria se aseamănă cu banul, averea, plăcerea, comoditatea, faima, influenţa, şi cu alte defecte umane. Şi din păcate majoritatea oamenilor de azi sunt astfel, şi nici macăr nu vor să se gîndească la altceva. Citește în continuare